Evaziunea electorală

Nu se putea ca fenomenul evaziunii să nu se manifeste şi în câmpul electoral. Şi aici n-am să mă refer la o infracţiune cu tradiţie: semnăturile de pe listele electorale unde numărul de falsuri este estimat la o proporţie de peste 50%. Nu se ştie cu exactitate, pentru că nu există răgazul material – şi competenţa tehnică – necesare unei măsurări. Unicul caz în care aşa ceva s-a verificat (incluzând aici şi voturile propriu-zise) este referendumul de suspendare a preşedintelui (al doilea), când „instituţiile verticale” au avut o motivare superioară. Iar dacă este să luăm cazul Mircea Diaconu, nimeni nu mă va convinge că ceea ce a fost posibil în „cazul EBA” (datorită mecanismului complex pus în funcţiune), ar fi fost posibil şi în acela al actorului, o asemenea performanţă fiind imposibilă, scriptic, în cele doar câteva zile avute la dispoziţie.
Evaziunea electorală la care vreau să mă refer cu predilecţie este aceea în care diverşii „investitori” evită criteriul fundamental: votul.
Un precursor al acestei metode este fondatorul Partidului Umanist/Conservator a cărei formaţiune este în parlament din anul 2000 fără a fi participat vreodată independent, în alegeri. „Profesorul” a avut priceperea de a-şi agăţa de fiecare dată partidul de o formaţiune potentă, căruia i-a oferit serviciile mediatice ale grupului său. În felul acesta nu doar că a avut acces în Parlament, dar şi la guvernare, unde a deţinut funcţii importante – miniştri, secretari de stat, şefi de agenţii. A fost „remorcat”, pe rând, de PSD, PNL şi USL, fiind în 2004 forţa care a înclinat balanţa decisiv în favoarea guvernării Alianţei D.A., prin istorica „soluţie imorală”, solicitată imperativ de Băsescu.
O altă formaţiune lipsită de testul electoral, formată direct în parlament, este UNPR-ul lui Oprea. După disidenţa acestuia, cauzată de scandalul de Ministerul de Interne din 2008, mai mulţi colegi din PSD i s-au alăturat formând „tamponul” cu care acelaşi Băsescu a întârit PDL-ul, ajutându-l să rămână la guvernare. UNPR a supravieţuit alegerilor din 2012, schimbând barca şi revenind la sânul partidului-mamă într-o formulă convenabilă şi pentru acesta şi pentru Oprea, care a avansat de la ministerul Apărării, în precedentul mandat, la funcţia de vicepremier şi ministru de Interne în cel actual.
Dar cea mai interesată formulă de evaziune electorală aparţine aceluiaşi maestru al combinaţiilor care este Traian Băsescu. Nereuşind să determine prin presiuni alegerea la cârma PDL-ului a favoritei sale, Elena Udrea a preferat să spună „adio” partidului pe care l-a condus, de facto, din 2000 şi să realizeze o operaţiune „sub acoperire”: înfiinţând o fundaţie (Mişcarea Populară) a deschis calea unui nou partid format din nemulţumiţii ademeniţi dintr-un PDL fără perspective. Creşterea în sondaje a PMP-ului se datorează exclusiv racolării, prin fundaţie, a primarilor democrat-liberali, aducători de voturi, şi a parlamentarilor PDL. Încet-încet, PMP se constituie prin ronţăirea temeinică a caşcavalului lui Blaga pe care, dacă e să dăm crezare aceloraşi sondaje, a cam ajuns să-l egaleze. Creând platforma necesară lansării în competiţia prezidenţială a politicianului inventat de preşedinte: Elena Udrea.