Eșecul referendumului sau succesul lui Băsescu?

Dacă am credita alegerile europarlamentare ca fiind reprezentative pentru actuala structură a electoratului, prima întrebare care-mi vine în minte este următoarea: de ce au participat la referendumul pentru „uninominalul lui Băsescu”, doar un sfert dintre cei cu drept și convingeri de vot? Dacă ne luăm după scorul adăugat al celor două formațiuni de suflet - PD și PLD - procentajul celor pe care doar acestea ar fi trebuit să-i aducă la urne este de vreo 40%. N-a fost, însă, nici pe departe așa. Primul motiv îl constituie personalizarea excesivă a referendumului. El a fost aproape umanim acreditat ca „al lui Băsescu”, nu ca al „românilor” lui. Aceștia s-au văzut implicați într-o dispută care le este străină și care nu le oferă nicio satisfacție. Referendumul a devenit unul dintre armele de bătălie politică dintre Băsescu și Tăriceanu. Întrebarea n-a mai fost dacă uninominalul ăsta e bun sau rău, ci cui îi servește și pe cine afectează utilizarea lui. În mod repetat președintele a militat nu pentru aducerea „românilor” la urne, ca să hotârască ei, cu capul lor, ci aducerea lor ca să-i voteze lui uninominalul. Modelul acesta de vot a adus izbitor cu cel utilizat de sistemul comunist, unde erai adus la urne ca să votezi pe cine trebuia (nici nu exista alternativă). Or, din capul locului electoratul de astăzi a respins acest procedeu. Un alt posibil răspuns constă în aceea că o parte a electoratului - puțin numeroasă, e drept - a înțeles despre ce este vorba. Că între varianta lui Băsescu și cea a Guvernului nu sunt diferențe majore, că e vorba, practic, despre același model și că, în aceste condiții, tot acest circ, cu cheltuieli și desfășurare de forțe, era profund inutil. Și, ca atare, a refuzat să-l valideze ca metodologie. Dar, marea problemă pe care a avut-o de înfruntat acum președintele, este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru politica sa de permanentă hărțuire a guvernului și a adversarilor politici în general. Traian Băsescu practică un soi de haiducie de tipul „singur împotriva tuturor”, care este valabilă într-un anumit context istoric. Nu însă și în cel actual, când societatea democratică are, dispune de resorturile necesare reglării unor fenomene nocive. Sigur, clasa politică nu este cea mai calificată și mai curată. Dar pe asta o avem. Este produsul societății, la fel ca și Traian Băsescu. Ea nu poate fi curățată și înnoită la comandă, pe bază de impresie personală. Or tocmai ăsta este procedeul pe care președintele îl recomandă și prin care se recomandă. O asemenea manieră nu poate fi decât falimentară, iar „românii”, invocați cu supramăsură, nu mai par dispuși, după trei ani de nereușite, să-l crediteze pe Băsescu într-o dispută care apare tot mai limpede a fi între „ceilalți” și „oamenii mei”. De aici eșecul referendumului care nu a răspuns la întrebarea „vreți sau nu vot uninominal”, ci la aceea mai complexă: „vreți sau nu, în continuare, un președinte arțăgos și ineficient”.