Epidemia parlamentară: să ne votăm lefuri mai mari!

Dacă preşedintele a spus că mărirea indemnizaţiei este o pavăză împotriva corupţiei, de ce să îl contrazică tocmai parlamentarii? Unde cazurile de corupţie sunt şi aşa suficient de numeroase. Circa 10 la sută dintre parlamentari au fost ori condamnaţi, ori cercetaţi, ori suspectaţi de asemenea fapte. De ce? Simplu: nu le ajunge leafa. Calitatea de parlamentar implică anumite obligaţii – cum bine au spus nişte domni şi nişte doamne care au invocat statutul social şi nevoile sale de reprezentare: costume decente, coafor regulat, hrana – la unităţi de alimentaţie publică cu un anume standard. 

Ca să nu mai vorbim de nevoile intelectuale – cărţi, reviste, spectacole, reuniuni. Dacă unul ca Cernea îşi permite să vină la şedinţe în tricou şi blugi, nu acelaşi lucru este posibil în cazul lui Zgonea, de pildă, a cărui cravată trebuie să fie întotdeauna asortată cu costumul la trei ace. Îl întreabă cineva pe preşedintele Camerei cum se descurcă cu banii, cu o nevastă nou-nouţă şi cu o fostă care-i cere pensie alimentară? Pardon, aici am greşit, pentru că preşedintele Camerei face parte din cei 49 de corifei care primesc leafă întreită prin ordonanţa dată de Oprea în absenţa lui Ponta.

Ideea, însă, de acolo porneşte şi face tot mai mulţi adepţi printre cei aproape 600 de aleşi. Chiar dacă unii – puţini, e drept - ca să pară mai interesanţi, zic că e o ruşine sau că parlmentarii nu muncesc suficient nici pentru leafa actuală.

Morală sau nu, chestiunea rămâne în discuţie. Şi merge pe drumul cel bun. Pentru că în democraţia românească funcţionează o curiozitate, ca să-i spun aşa. Dacă mâine, o majoritate parlamentară decide că indemnizaţiile trebuiesc mărite, acest lucru se va întâmpla cu siguranţă. Pentru că nimic nu poate să împiedice o asemenea acţiune. A zis ministrul Muncii că nu sunt bani pentru pensiile speciale ale parlamentarilor? Pe ei nu-i interesează şi iniţiativa merge mai departe. Căci ăsta e cursul democraţiei: voinţa majorităţii! Aşa şi cu majorarea indemnizaţiilor. Vreo câţiva parlamentari mai insensibili la reacţia publică vor depune proiectul, va fi pus în discuţie şi votat. Poate să strige Teodorovici cât îl ţine gura că nu sunt bani pentru o asemenea majorare. Pe ei nu-i interesează şi, odată votată, aceasta va trebui pusă în lucrare. Nimeni nu o poate împiedica. De când există parlamentul ăsta, aşa s-a întâmplat mereu: ei au centrat, ei au tras la poartă şi tot ei au înscris. Fără arbitru. Singurul lucru care ar putea pune o frână acestui curent, ar fi o tresărire de conştiinţă colectivă: ceva de genul – măi, oameni buni, sunt atâţia cei cărora leafa sau pensia nu le ajunge nici de medicamente, atâţia copii nevoiţi să trăiască din alocaţia dublată „la mişto”, atâţia oameni care muncesc de dimineaţa până în noapte pentru câteva amărâte de sute de lei. Hai să-i rezolvăm mai întâi pe ei din plusurile astea de la buget, după care să vedem ce ne-ar trebui, în mod decent, şi nouă. Credeţi că aşa ceva e posibil?