Eliberarea de sub jugul femeist

Un vechi proverb românesc spunea: „Să nu zici hop până nu treci puntea”. El s-ar putea aplica situaţiei intervenite la ultima întâlnire a guvernului cu delegaţia creditorilor de la FMI-BM-UE. Principalul punct pe agenda discuţiilor a fost reducerea CAS pe care Guvernul a promis că o va aplica de la jumătatea acestui an, ca o măsură de relaxare şi stimulare economică. Este bine ştiut că una dintre cele mai grele poveri pe care le suportă angajatorii este CAS-ul. Unul dintre cele mai mari din Europa. Şi una dintre cele mai sigure căi de a aproviziona bugetul cu banii necesari – alături de taxarea combustibililor. Şi cum acelaşi guvern a dat recenta lovitură a accizării suplimentare a benzinei şi motorinei (măsură pripită, care nu reuşeşte să aducă sumele pe care se miza – datorită reducerii consumului şi evitarea de către marii transportatori a alimentării în ţară), pare să fi venit momentul unei compensaţii.
Aşa cum era de aşteptat, delegaţia nici n-a vrut să audă de o asemenea măsură, fără o identificare clară a resurselor care o vor compensa. Nu sunt deloc dispuşi să repete greşeala pe care au făcut-o cu reducerea TVA la pâine. În consecinţă, tratativele au eşuat. Replica premierului a fost una surprinzătoare: Treaba lor! Noi o vom face. Şi dacă nu de la 1 iulie, măcar de la 1 octombrie...
Cu alte cuvinte, acordul cu FMI este în aer! Mai cu jumătate de gură, reprezentanţii Executivului au admis că România va sista unilateral acordul, la finalul termenului. Şi va continua pe cont propriu. Unii economişti, între care şi un consilier onorific al lui Ponta, de serviciu cu argumentarea oricărei iniţiative economice, oricât de hazardată s-au grăbit să ne asigure că nu va fi nici o pagubă, că economia se simte suficient de bine ca să câştige încrederea altor creditori, la care se va putea apela cu succes. Iar unul dintre suporterii principali ai ideii este Călin Popescu Tăriceanu, veritabil precursor, cel care în 2007, parcă, a denunţat unilateral precedentul acord, pe motiv că economia duduia suficient de puternic pentru a nu mai face necesară tutela washingtoniană. Ce-a urmat, se ştie: criza şi tot alaiul de neplăceri care ne-au trimis în genunchi înapoi să ne milogim pentru noi împrumuturi.
Deşi momentul pare favorabil ieşirii de sub control, acţiunea lui Ponta implică riscuri. În primul rând, declanşarea unui val de revendicări la care nu se va mai putea răspunde arătând cu degetul spre Vest. Apoi, situaţia în continuare precară a colectării de taxe şi impozite de la agenţii economici care nu văd încă luminiţa de la capătul tunelului. Şi, nu în ultimul rând, situaţia mai mult decât critică a absorbţiei de fonduri europene, care în ultimele luni se apropie de zero, în condiţiile în care a rămas singura sursă de investiţii. Iar „dezertarea” de la Finanţe a lui Voinea şi Gherghina sugerează deja cam care e nivelul noii crize...