Elegie pentru un polițist

Nu ne mai întâlnisem de ceva vreme – fiecare fiind, poate, ocupat ca altădată cu treburile sale. M-a sunat în urmă cu vreo două săptămâni și direct, fără vreo urmă de emoție în glas, mi-a dat cumplita veste: “Am cancer!”. Boala fusese localizată la plămâni. Pierduse vreo 20 de kilograme în câteva zile. Întrerupsese chimioterapia pentru că fusese găsită o nouă tumoră, la stomac. Naturalețea cu care-mi spunea aceste lucruri m-a cutremurat. Nu vroia compasiune. Expunea o situație, concis, așa cum era obișnuit să-și redacteze rapoartele profesionale. I-am promis că voi trece să-l văd, dar gândul de a întâlni un alt om decât cel pe care-l știam mă îngrozea pur și simplu. După cum ma îngrozea și incapacitatea de a-i fi de vreun folos. N-am mai apucat. Deși previzibilă, vestea încetării sale din viață, vineri, a căzut ca un trăznet peste toți cei care-l știau și care ținuseră la el. Ne cunoșteam de aproape patru decenii: eu, tânăr reporter la “Informația Bucureștiului”, el tânăr locotenent la Judiciarul unui sector. Am făcut împreună multe reportaje reușite, polițistul simțind instinctive care sunt elementele de interes ale unei producții gazetărești. Colaborarea noastră profesională a fost dublată de o prietenie care n-a slăbit de-a lungul anilor. Ba, dimpotrivă, s-a întărit. Era, profund devotat meseriei și specialității “sută la sută” polițiste (chiar dacă într-un timp se numea altfel) a rămas întotdeauna fidel principiilor de corectitudine și deontologie. Prindea hoți, tâlhari, asasini, nu din vreo plăcere oarecare, ci pentru că știa că asta e menirea sa, să scape societatea de cei care atentau la stabilitatea și siguranța ei. A avut curajul (pe care puțini dintre foștii milițieni l-au avut) de a depune mărturie la procesul foștilor demnitari comuniști, denunțând ordinele de represiune date în timpul manifestațiilor din 21 și 22 decembrie. Unii au încercat să-l stigmatizeze pentru această “trădare”. A făcut-o, însă, pentru că simțea că e de datoria lui. Și-a continuat existența profesională în noile condiții democratice cu aceeași eficiență și dedicație. A fost promovat pe scara ierarhică, indiferent de culoarea politică a celor aflați la putere. A fost șef de sector al Poliției, șef al Poliției Capitalei, șef al unei direcții din IGP, conducând și formând polițiști de tip nou, cu alt orizont și cu alte deprinderi. Când a venit momentul, a trecut în rezervă, dar nu a renunțat la o existență activă, fiind promotorul noilor servicii private de investigații. Și-a păstrat prietenii și după ce n-a mai fost șef. A rămas implicat în tot ceea ce însemna demnitatea profesiei sale. Discuta mult, cu patimă. Și fuma mult … Mircea Bot nu mai este. A trecut într-o lume mai bună, de unde ne veghează, poate, cu aceeași discreție și cu același devotament pe care l-a manifestat de-a lungul prea scurtei sale vieți. A lăsat în urmă o familie îndurerată și o mulțime de colegi și de prieteni, care l-au iubit și admirat. A plecat dintre noi parcă într-un soi de protest ultim, pentru a nu mai apuca momentul nedemn și rușinos al scăderii unei pensii meritate, pentru care și-a pus la bătaie, adesea, chiar viața …