El Comandante și Il Dottore

„Dottore”... a mormăit satisfăcut de sine președintele cu vreo două zile înainte ca revista „Nature” să publice corespondența nesemnată a lui Daniel Funeriu, consilierul responsabil cu rufele murdare din debaraua Cotrocenilor. Căci tot el este cel care demonstrat cu zel științific, analizând „frame cu frame” filmuțelul în care Băsescu îi ardea o scatoalcă puștiului din Ploiești că, tehnic, gestul ar fi fost imposibil. De data aceasta, revista cu pricina a luat de bune zisele Funeriului, fără a proceda – cum o cere deontologia europeană – la serviciile unor specialiști care să certifice că acuzația e întemeiată. Dar nu asta e problema, ci satisfacția cu care președintele și-a rumegat răzbunarea, satisfacție pe care nu a reușit nici măcar să și-o mascheze, anticipând-o cu acel misterios „dottore”. La stilul său, nu m-aș mira să fi fost în posesia acestei informații încă de pe când l-a numit (cu prea multă, suspect de multă ușurință) pe Ponta premier, cu scopul de a-i trage o copită decisivă când îi era acestuia lumea mai dragă. Stilul e omul – spunea nemuritorul Buffon, iar președintele nostru ilustrează în cel mai înalt grad această opinie. Stilul său este permanenta agresiune la cei din jur, căutarea punctelor vulnerabile pentru a putea ataca decisiv la momentul favorabil. Cunoașterea înseamnă pentru el identificarea vulnerabilităților, iar dragele sale servicii secrete îi fac, în acest sens, neprețuite servicii. Tot intuind caracterul omului, înclin să cred că la întâlnirea cu Ponta de la Cotroceni i-a făcut cunoscut amănuntul, jucându-l ca un atu pentru eliminarea sa din cursa pentru Bruxelles. Asta în ce-l privește pe Băsescu. În ce-l privește pe Ponta chestiunea implică, după părerea mea, o abordare nuanțată care ține în primul rând de o cutumă pe care mediul nostru academic a îmbrățișat-o ca pe o realitate de neevitat. În sensul că toată lumea se inspiră de peste tot, ca dintr-un bun public, fără a se mai încurca cu normele tehnice ale academismului. În România au apărut, după Revoluție, ca ciupercile, mii, zeci de mii de doctori în toate cele. Instituțiile de învățământ superior s-au întrecut ele însele în realizarea de producții record de doctori pe cap de locuitor alfabetizat. Nu mai vorbim de rolul nociv al internetului care a făcut inspirația extrem de fragilă și, în același timp necontrolabilă. Aș vrea să am o listă a tuturor doctorilor din România și să pot decela câte propoziții originale sunt în fiecare dintre lucrările acestora. Am la îndemână un singur exemplu: mi-ar place să mă delectez cu partea originală, proprie, din lucrarea de doctorat a lui Gabriel Oprea – el însuși conducător de lucrări de doctorat! În această mare de opere pe care de multe ori nu le citesc nici măcar cei care le scriu, ca să nu mai vorbesc de cei care le avizează, acuzația de plagiat devine extrem de facilă. În cazul lui Ponta ea este ciudată prin faptul că înșiși cei din care se pretinde că acesta s-a inspirat n-au avut nimic de comentat, ba, din contră, i-au recenzat eligios producția. De aceea, cred că problema asta a plagiatului în general nu poate fi rezolvată doar de Funeriu. E nevoie de ceva mai multă competență...