Efectul pervers al anticorupţiei

Aruncarea jurnaliştilor în stradă şi închiderea unor posturi de televiziune incomode a fost o figură de stil care a prins la publicul mare şi pe care cei aflaţi în respectiva situaţie au folosit-o la maximum. Nimeni nu s-a gândit atunci – nici măcar cei acuzaţi de o asemenea operaţiune – că acest lucru era practic imposibil: cum să scoţi, concret, în cinci zile, mobila şi aparatura din sediile respective, ca să nu mai vorbesc de oameni, care s-ar fi lăsat, din motive lesne de înţeles, greu?

Figura a prins şi, de la nefericita arătare a muşchilor fiscali, audienţa şi sprijinul public au crescut exponenţial. Ba, până şi preşedintele s-a lăsat păcălit de această campanie, făcând afirmaţii (corecte pe fond) pe care acum se străduieşte din răsputeri să le combată, în nădejdea că izvorul de like-uri nu va seca la fel de brusc cum a izbucnit.

Singurul care a părut să înţeleagă dedesubturile chestiunii a fost premierul, dar vocea lui mică nu i-a permis să se facă auzit din cauza decibelilor emişi de madam Anghel.

Las la o parte fondul problemei – care este reprezentat de corectitudinea procesului care l-a trimis pe incomodul profesor Voiculescu în recluziune pentru zece ani. Mânuit iscusit de “plutonul de execuţie” al doamnei Stanciu, procesul în cauză trebuia să atingă două ţinte: scoaterea din circulaţie a lui Voiculescu şi distrugerea afacerilor care i-ar fi promis să supravieţuiască public. Găselniţa “confiscării extinse” s-a dovedit arma perfectă.

Aş fi de acord cu ideea că aceste confiscări aveau menirea să acopere un prejudiciu (întâmplător, nedovedit, în afara oricărui dubiu) şi să readucă în vistieria statului sumele sustrase. În acest scop, ar fi trebuit să fie indiferentă forma sub care se întâmpla acest lucru – bani să iasă. Or, tot mecanismul imaginat de specialiştii în inginerie fiscală avea în vedere doar lipsirea mogulului de orice şansă de refacere. Mai ales aceea ca afacerile sale să continue să funcţioneze. Închirierea sediilor confiscate către actualii ocupanţi ar fi asigurat un flux constant şi garantat de bani către buget. Expulzarea lor nu face decât să deschidă calea unor complicaţii care nu vor face altceva decât să diminueze valoarea de piaţă a respectivelor imobile. Dincolo de faptul că însăşi valoarea lor de inventar scade în conformitate cu regulile pieţii. Aici se vede cel mai limpede faptul că nu recuperarea debitelor lui Voiculescu este obiectivul acestor măsuri, ci aducerea televiziunilor lui la sapă de lemn, indiferent de cât se pierde în acest scop.

Din păcate, efectul acesta pervers a devenit o constantă a luptei anticorupţie, care îngroapă de zor, odată cu corupţii şi afacerile acestora care, de bine de rău, produc impozite, taxe pe forţa de muncă şi alte venituri colaterale după care plânge bugetul.   

P.S. Este, oare, o simplă întâmplare că aceste maşini lovesc doar în capitalul autohton?