Eduard al-V-lea, omul lui Klaus I

Nu-mi dau seama care erau aşteptările publice referitoare la noul director al SRI, dar sunt sigur că nimeni – cu excepţia lui Iohannis – nu s-a gândit la inodorul şi incolorul actual europarlamentar Eduard Hellvig.

Cel de-al cincilea director al principalului serviciu secret (dacă, bineînţeles, va fi validat de parlament) nu seamănă cu niciunul dintre predecesorii săi. Primul director şi creator al instituţiei a fost un universitar cu veleităţi de persoană publică, într-o oarecare contradicţie cu portretul robot al şefului unei astfel de instituţii, care implică un low-profile cu care Virgil Măgureanu nu s-a putut acomoda. 

Şi-a câştigat numirea în virtutea unei mai vechi prietenii cu preşedintele Iliescu şi a unor abilităţi conspirative exersate în ultima perioadă a dictaturii. A avut sarcina dificilă de a face tranziţia de la profesioniştii trecutului la cei ai viitorului informaţiilor, lucru pe care l-a reuşit într-o măsură care i-a fost adeseori reproşată. Mandatul său de aproape şapte ani a fost marcat de scandalul “Berevoieşti” şi de ruptura afectivă de preşedintele Iliescu la a cărui înfrângere în 1996 a contribuit prin acel celebru “Am votat schimbarea”. Schimbarea a venit şi peste el, mai repede decât s-ar fi aşteptat, Constantinescu nemanifestând nici un fel de recunoştinţă pentru sprijinul electoral.

Cel care i-a urmat, Costin Georgescu n-a lăsat nici un fel de urme, rolul său fiind mai degrabă decorativ, atribuţiile executive fiind preluate de adjuncţii săi. La revenirea PDSR la putere, funcţia  fost prealuată de un fost militar, devenit parlamentar – Radu Timofte – suspectat de legături prea strânse cu un personaj din urbea sa natală - Sorin Ovidiu Vântu. Băsescu l-a preluat, alături de ceilalţi şefi de servicii, de care s-a debarasat în bloc odată cu controversata fugă a lui Hayssam. Spre surprinderea generală, noul preşedinte a optat pentru numirea ca director a unui politician tânăr, din tabăra adversă – George Maior, cu care a convieţuit relativ armonios până la finalel mandatelor, într-un parcurs în care şi-a asigurat comunicarea directă cu adjunctul acestuia, de-acum celebrul Coldea.  

Demisia intempestivă a lui Maior este încă înconjurată de mister, la fel ca şi acceptul (dacă a fost vorba de aşa ceva) prompt al lui Iohannis. Scandalul declanşat de Elena Udrea impunea o măsură care a venit, se pare, mai repede decât se aşteptau actorii politici.

Primele reacţii au fost variate. Foarte prompt a fost Băsescu care a remarcat, maliţios, că “premierul de la Grivco” a numit un om al lui Voiculescu. Nu ştiu cât de activ s-a intersectat Eduard Hellvig cu patronul Antenelor, dar aceste contacte n-au prea lăsat urme. A fost perceput mai degrabă ca un personaj modest, fidel preşedintelui Antonescu, căruia i-a dus geanta cu graţie. Episodul guvernamental (portofoliul Turismului) a fost scurt şi nesemnificativ, iar plasarea lui pe lista europarlamentară a fost interpretată mai mult ca o punere a sa la adăpost de evoluţiile din partid. Purtătorul “interesului naţional”, Gabriel Oprea a declarat că uneperiştii îl vor vota, desigur după ce s-a consultat cu Ponta, care nu s-a grăbit să facă cunoscută poziţia PSD, dar care, foarte probabil, va fi una pozitivă.

Nici unul dintre precedenţii şefi ai spionajului n-a avut “studii de specialitate”. Toţi au învăţat – mai mult sau mai puţin – din mers şi s-au bazat pe experienţa nivelului “doi” de conducere. În funcţie şi de cursul anchetei care vizează denunţurile Elenei Udrea este de aşteptat ca prima mişcare pe care o va face noul director va fi să-i găsească un înlocuitor lui Coldea.