Ediția a XVIII-a: Germania 9 iunie - 9 iulie 2006

Am ajuns cu povestea mondialelor de fotbal la ediția a XVIII-a, ultima până la ediția care va începe peste câteva zile, a revenit în Europa după ce a fost prima dată în Asia. Europa primise investitura prin Germania, pentru a doua oară organizatoare după 32 de ani. În 1974 însă investitura o primise Germania Federală, pe când de data aceasta Germania reunită. Dacă la ediția din 1974 au fost puse la dispoziție opt stadioane, de data aceasta s-au mai adăugat alte patru. De data aceasta tipicarii nemți au trecut la refacerea întregii infrastructuri prin modernizarea tuturor stadioanelor, cu capacități între 38000 de locuri cum este cel din Leipzid și până la Olimpia Stadion din Berlin cu 72000 de locuri. Majoritatea arenelor au în medie 42-46000 de locuri. În timp ce semifinalele au fost programate la Dartmund (65000 locuri) și Munchen (Allianz Arena cu 66000 locuri). Bronzul s-a atribuit la Stuttgart (52000 locuri) iar finala pe Olympia Stadion din Berlin. Dacă la ediția a 10-a din 1974 au participat la preliminarii 90 de reprezentative (care au disputat 226 de partide) la ediția a 18-a au evoluat în preliminarii 194 națiuni care au susținut 847 de meciuri. În numai 32 de ani fotbalul pe plan mondial a luat o dezvoltare fabuloasă. Europa a dominat preliminariile Cu 51 echipe în preliminarii Europa a fost și la această ediție în prim plan. S-au produs nenumărate surprize. Ucraina și Turcia surprinzător au luat fața Danemarcii, în grupa a doua. Rusia rămâne acasă, fiind devansată de Slovacia în grupa a treia. Grupa a patra a fost poate cea mai echilibrată, cu cele mai multe remize, iar în afară de Franța a fost revenirea Elveției în ierarhie. Grupa a cincea i-a revenit Italiei care în compania unor echipe modeste a terminat pe primul loc cu cinci punte avans, dar a fost învinsă de Slovenia (o mai veche cunoștință de-a României). Și Anglia a pierdut un meci în grupa a șasea, de la nord-irlandezi, câștigând grupa, dar la mică diferență, de un singur punct de Polonia. În grupa următoare, două echipe au terminat neînvinse, Serbia-Muntenegru și Spania. Și medaliații cu bronz din Franța 1998, Croația a terminat grupa, a opta, neînvinsă, după ce a învins de două ori Suedia. Europa a dat 15 națiuni, dintre care Germania ca organizatoare. A ratat prezența la turneul final, Rusia, Norvegia iar Spania s-a calificat la baraj. Pentru a doua oară România ratează calificarea După ratarea prezenței în Asia, noua generație a fotbalului românesc își propusese revenirea în elită. Campania urma s-o după în compania a două formații de top, Olanda și Cehia dar și cu formații din zona a treia a fotbalului bătrânului continent. A început în compania unor echipe modeste. Pe 18 august 2004 pe stadionul Valentin Stănescu în fața a 18000 de spectatori tricolorii au învins Finlanda cu 2-1 (0-0), prin golurile înscrise de Adrian Mutu (50) și Florentin Petre (89). Anghel Iordănescu a prezentat echipa: Bogdan Lobonț - Flavius Stoican (86 Adrian Iencși), Cosmin Bărcăuan (78 Tiberiu Ghioane), Răzvan Raț - Florentin Petre, Mirel Rădoi, Nicolae Dică (76 Florin Șoavă), Gabriel Caramarin (46 Lucian Cernat) – Ionel Dănciulescu, Adrian Mutu. Peste 16 zile, pe stadionul din Bănie, tricolorii au avut un adversar mai modest, cu puțină experiență internațională, Macedonia. O nouă victorie, cu același scor de 2-1 (1-0). Golurile le-au înscris Daniel Pancu (16) și Adrian Mutu (87), după ce Vasovski egalase în min. 74 și în al treilea meci România a avut cel mai slab adversar, Andorra. Disputat în Andorra la Vella, a fost un scor lejer, 5-1 (3-1). Lucian Cernat (1), Daniel Pancu (5 și 83), Marius Niculaie (16 și 71). Egalul de la Erevan a scos echipa din cărți Se pare că obiectivul va fi respectat. Trei meciuri, trei victorii, dar a urmat primul hop. Pe 9 octombrie 2004 la Praga, pe Toyota Arena, Cehia a înscris un gol printr-un penalti în min. 36 (Koller) și l-a păsatrat până la final. Se spunea că rezultatul ar putea fi întors la retur. A venit însă „bomba” de la Erevan. În condiții normale trupa lui Anghel Iordănescu nu avea cum să piardă puncte, numai că mulțimea de indisponibilități, a format o echipă neomogenă și lipsită de valoare: Bogdan Stelea – Flavius Stoican, Cosmin Bărcăuan, Flavius Moldovan, Cristian Dancia – Lucian Cernat (65 Marius Măldărășanu), Mihai Tararache, Sorin Paraschiv (75 Florin Bratu), Gabriel Caramarin (46 Nicolae Dică) – Adrian Neaga, Ciprian Marian. După ce Marica a înscris în min. 29 nu s-a mai întâmplat mai nimic în careul armean. În tabăra română se instalase suficiența până când în min. 63 Dohoian a înscris golul egalizator. Cu toată insistența românilor nu se reușește golul victoriei și pierderea acestor două puncte va costa foarte mult în economia calificării. Sezonul 2005 începe pe 26 martie cu partida de pe Giulești, cu principala candidată la calificare, Olanda. Cu nesincronizarea din primul minut soldată cu golul lui Cocu arăta că tricolorii nu se pot gândi la victorie. Un al doilea gol înscris de Babel pe final de meci, în min. 85 a scos și mai mult în evidență fragilitatea acțiunilor românilor. După patru zile la Skopje s-au luat logic, toate punctele în disputa cu Macedonia (2-1) prin golurile înscrise de Nicolae Mitea (min. 18 și 58). A urmat repetarea victoriei Olandei cu același scor pentru ca să urmeze revanșa cu modesta formație a Armeniei cu 3-0 (2-0) prin golurile înscrise de Ovidiu Petre (29) și Gigel Bucur (40 și 80). Trei victorii consecutiv au încheiat campania, insuficient pentru o calificare. Cu Andora Adrian Mutu a înscris ambele goluri în min. 29 și 41. Cu Cehia era nu numai un meci de palmares dar și al orgoliilor. A fost 2-0 (1-0) și marcator tot Mutu în min. 28 și 56. Campania s-a început cu Finlanda și s-a încheiat cu aceeași Finlanda dar de data aceasta la Helsinki. A fost 0-1 și tot Mutu marcator în min. 41 din penalti. La final s-a văzut cât de importantă a fost remiza din Armenia, în economia finală a clasamentului. 1. Olanda 12 10 2 0 27-3 32 2. Cehia 12 9 0 3 35-12 27 3. România 12 8 1 3 20-10 25 4. Finlanda 12 5 1 6 21-19 16 5. Macedonia 12 2 3 7 11-24 9 6. Armenia 12 2 1 9 9-25 7 7. Andora 12 1 2 9 4-34 5 6 debutante la un turneu final Dacă Europa a trimis la turneul final numai o singură debutantă, Ucraina iar restul echipe obișnuite cu aerul înălțimilor. Din afara Europei un număr mare de națiuni calificate au fost debutante de pe continentul african. În grupa I-a Togo a devansat Senegalul, care se calificase cu patru ani în urmă. În a doua grupă Ghana a avut cu cinci puncte mai mult decât Congo, pentru ca în grupa a treia Coasta de Fildeș deși a cedat în ambele meciuri cu mai experimentata Camerun (2-3și 0-2) a terminat pe primul loc și s-a calificat pentru Germania. Angola a devansat Nigeria, de trei ori prezentă la turneele finale. Singura africană cu evoluții la turneele finale, Tunisia a depășit Marocul, care însă are meritul că nu a suferit nici o înfrângere, dar a avut cinci remize. Din America de Sus obișnuitele, Brazilia, Argentina, Ecuador și Paraguay au ajuns în Germania. În schimb prima campioană mondială, Uruguay s-a clasat pe un loc necalificant. Dintre rezultatele din turneul cu cele 10 națiuni, Brazilia și Argentina își împart victoriile cu același scor, 3-1, pe când Carioca pierde meciul cu Ecuador (0-1). Din CONCACAF (America de Nord, Centrală și Caraibe) două formații cu prezențe la turneele finale, SUA și Mexic și Costa Rica o reprezentativă care a fost la a doua calificare. Asia a trimis la turneul final, pentru a patra oară consecutiv, care în grupa A a devansat Coreea de Nord și Japonia, la a treia calificare consecutivă ce a lăsat acasă Iranul. Australia s-a dovedit neînvinsă în Oceania devansând Insulele Solomon, cu care s-a întrecut și în play-off. Și de data aceasta echipa de la Antipozi a învins cu 7-0 și 2-1. Surprize de proporții în grupe Sistemul de disputare al turneului final a rămas același ca la ultimele ediții. Cele 32 de reprezentative au fost împărțite pe grupe valorice. La tragerea la sorți a celor opt grupe ale mondialului s-au constituit grupe echilibrate. Cu toate acestea au fost unele care au propus surprize de proporții. Singura principal favorită care nu și-a câștigat grupa a fost cea franceză, care a lăsat primul loc Elveției, revenită după o absență de două ediții. Franța clasată pe locul secund, și-a continuat drumul. Începând din grupa I-a, Ecuador a produs surpriza și în chiar prima rundă când a învins mai titrata formație a Poloniei cu 2-0 (1-0), ceea ce a făcut ca leșii să rămână pe afară, pentru că Germania nu a avut adversar. Anglia și Suedia în grupa B au terminat neînvinse, pentru că Paraguay și Trinidad – Tobago nu au putut să le țină rangul. Argentina și Olanda, obișnuite cu sferele înalte ale turneelor finale, și-au continuat drumul din grupa C. În grupa următoare, Angola a remizat fără gol cu Mexico dar nord-americanii s-au calificat alături de portughezi. Un „tun” a dat Ghana după ce a eliminat Cehia și Statele Unite. Africanii au învins cu 2-0 Cehia și 2-1 SUA. Italienii au lăsat un singur punct (1-1) Statelor Unite. Și în grupa F, detașat a Braziliei, Croația, bronzul mondialelor din Franța, este depășită de una din formațiile modeste, Australia. Croația a reușit numai două remize. Nici Spania nu a avut probleme în grupa H grupă terminată cu trei victorii și un singur gol primit (8-1). Optimile nu au mai produs surprize. Germania nu s-a împiedicat de Suedia (2-0), Brazilia s-a detașat de africani ghanezi (3-0). Argentina s-a chinuit cu Mexicul, pe care l-a depășit după prelungiri 2-1c (1-1;1-1), iar Ucraina debutantă, a depășit Elveția numai la lovituri de departajare (3-0). Olandezii pierd sferturile după 0-1 (0-1) cu Portugalia. Cu același scor de 1-0 Anglia a depășit Ecuadorul iar Italia pe surprinzătoarea Australia. Cu excepția Ucrainei, în rest calificatele în sferturi foste campioane mondiale, ceea ce a dat naștere la meciuri deosebit de tensionate. Numai Italia a realizat un scor substanțial, 3-0 pe Ucraina, pentru că celelalte două meciuri nu s-au încheiat nici după 120 de minute. Germania a terminat la egalitate 1-1 (1-1;0-0) iar la penaltiuri nemții au trecut cu 4-2. Anglia și Portugalia au terminat și după 120 de minute așa cum s-a început, pentru ca lusitanii să înscrie de trei ori față de unul singur al Angliei. În careul de ași, trei foste campioane mondiale și Portugalia, un careu de ași pur-european. Germania și Italia era o copie a finalei din 1982 din Spania. Ca și atunci, meciul s-a încheiat în prelungiri cu victoria Italiei cu 2-0 (0-0;0-0). În a doua semifinală Portugalia a dat replica Franței, dar „les bleus” au învins cu un gol din penalti transformat de Zinedine Zidane în min. 33. Meciul pentru medalia de bronz s-a disputat la Stuttgart pe 8 iulie 2006 în fața a 52000 spectatori. Germania – Portugalia 3-1 (0-0) Au marcat: Schweinsteiger (56 și 78), Petit (60 autogol)/ Nuno Gomez (88). Finala s-a disputat a doua zi pe Olympia Stadion în fața a 69.000 de spectatori. Italia – Franța 1-1 (1-1;1-1), 5-3 d.l.d. Au înscris: Marco Materazzi (19) / Zinedine Zidane (7-pen.) Din l.d.d. au înscris: Andrea Pirlo, Marco Materazzi, Danielle de Rozzi, Alessandro del Pierro, Fabio Grosso, respectiv: Sylvain Wiltord, Eric Abidal, Willy Sagnol, a ratat: David Trezequet. Campioana a avut componența: Gianluigi Buffon – Fabio Grosso, Fabio Cannavaro, Gennaro Gattuso, Luca Toni – Francesco Totti (61 Daniele de Rossi), Mauro Camoranesi (86 Alessandro del Pierro), Gianluca Zambrotta, Simeone Perrotta (61 Vincenzo Iaquinta), Andrea Pirlo, Marco Materazzi. Antrenor: Marcello Lippi. Golgeterul ediției: Miroslav Klose (Germania) 5 goluri, care a câștigat „Gheata de aur” Mondialul fotbalistic în date și cifre Primul gol înscris la un turneu final: Lucien Laurent (Franța) la meciul Franța – Mexic din 13 iulie 1930 la Montevideo. Primul meci încheiat 0-0: Brazilia – Anglia pe 11 iunie 1958 la Goteborg (Suedia). Primul jucător eliminat de pe teren: Mario de las Casas (Peru) la meciul România – Peru din 14 iulie 1930 de la Montevideo. Cel mai rapid jucător eliminat de pe teren: Jose Batista (Uruguay) de arbitrul francez Joel Quiniou în secunda 55 a meciului Uruguay – Scoția din 13 iunie 1986 la Nezahualcoyote (Mexic). Primul meci treminat în prelungiri: Austria – Franța (3-2 după prelungiri) pe 27 mai 1934 la Torino (Italia). Prima finală terminată în prelungiri: Italia – Cehoslovacia (2-1 după prelungiri) pe 10 iunie 1934 la Roma (Italia). Prima finală încheiată cu lovituri de departajare: Brazilia – Italia (0-0 după prelungiri; 3-2 d.l.d.d.) pe 17 iulie 1994 la Los Angeles (SUA). Primul meci încheiat cu „golul de aur”: Franța – Paraguay din 28 iunie 1998 la Lens (Franța) prin golul înscris de Laurent Blanc (Franța). Cel mai mare număr de participări la un turneu final: 18 din 18 ediții, Brazilia. Cele mai multe titluri de campion mondial: Brazilia 5 (1958, 1962, 1970, 1994 și 2002). Cel mai mare număr de meciuri la turneele finale: Brazilia 92. Cele mai multe victorii la turneele finale: Brazilia 64. Cele mai multe goluri marcate la turneele finale: Brazilia 201. Cel mai tânăr jucător la un turneu final: Norman Whiteside (Irlanda de Nord) 17 ani și 42 zile la meciul Irlanda de Nord – Iugoslavia din 17 iunie 1982 la Saragosa (Spania). Cel mai rapid gol înscris după intrarea în joc: Ebbe Sand (Danemarca) la 16 secunde după intrarea în jocul cu Nigeria din 28 iunie 1998 la Saint-Denis (Franța). Primul autogol: Manuel Rosas Sanchez (Mexic) pentru Chile în min. 52 al meciului Chile – Mexic (3-0) pe 16 iulie 1930 la Montevideo (Uruguay). Primul penalti înscris într-o finală a Campionatului Mondial: Johan Needkens (Olanda) la meciul RF a Germaniei – Olanda (2-1) pe 7 iulie 1974 la Munchen (RFG). Primul penalti ratat ăntr-o finală: Antonio Cabrini (Italia) la partida Italia – RF a Germaniei (3-1) pe 11 iulie 1982 la Madrid (Spania). Cele mai multe goluri înscrise într-un meci: Austria – Elveția (7-5) pe 26 iunie 1954 la Lausanne (Elveția). Cele mai multe goluri înscrise într-o finală: Brazilia – Suedia (5-2) pe 29 iunie 1958 la Stockholm (Suedia). Cea mai mare diferență de goluri: 9 la meciurile Ungaria – Salvador 10-1 în 1982; Ungaria – Coreea de Sud 9-0 1954 și Iugoslavia – Zaire 9-0 în 1974. Cei mai mulți spectatori la un meci: 199.854 la Brazilia – Uruguay finala din 16 iulie 1950 pe stadionul Marocana din Rio de janeiro (Brazilia). Primul jucător schimbat: Viktor Serebryanikov (URSS) cu Anatoliy Puzach, la pauza meciului Mexic – URSS din 31 mai 1970 de la Mexico City (Mexic). Cel mai rapid jucător schimbat: Alessandro Nesta (Italia) la 4 minute a meciului Italia – Austria din 23 iunie 1998 la Saint-Denis (Franța). Cel mai titrat jucător: Edson Arantes do Nascimento – Pele, campion mondial în 1958, 1962 (nu a jucat în finală) și 1970. O singură țară nu a câștigat titlul când a fost organizatoare: Brazilia, a ratat titlul când a organizat în 1950. Două țări au fost prezente în câte șapte finale: Brazilia și Germania, dar Carioca are la activ cinci titluri pe când Germania numai trei. Cel mai tânăr marcator la un turneu final: Edson Arantes do Nascimento – Pele (Brazilia) 17 ani și 239 zile la meciul Brazilia - Țara Galilor (1-0) la 19 iunie 1958 la Goteborg (Suedia). Cel mai tânăr campion mondial: Pele (Brazilia) la 17 ani și 249 zile în 1958. Cel mai vârstnic jucător care a evoluat la un turneu final: Roger Milla (Camerun) 42 ani și 38 zile la meciul Rusia – Camerun pe 28 iunie (1994) la San Francisco (SUA). A înscris singurul gol Camerunez, devenind în același timp marcatorul cel mai în vârstă din istoria turneelor finale. Cel mai vârstnic campion mondial: Dino Zoff (Italia) la 40 de ani și 133 de zile în 1982. Cele mai multe finale susținute de un jucător: trei pentru Cafu (Brazilia) în 1994 și 2002 victorios și 1998 învins. Cele mai multe meciuri disputate de un jucător la turnee finale: 25 pentru Lothar Matthaus (Germania) în cinci participări din 1982 și până în 1998 (cu un total de 2212 minute de joc efectiv). Cele mai multe prezențe pe teren: 2217 minute pe teren pentru Paolo Maldini (Italia) la patru participări din 1990 și până în 2002. Cea mai prolifică ediție finală: 1998 din Franța cu 171 goluri. Cel mai prolific marcator: Ronaldo (Brazilia) cu 15 goluri înscrise, 4 în 1998, 8 în 2002 și 3 în 2006. Cel mai prolific marcator la o singură ediție: Just Fontaine (Franța) 13 goluri în 1958 în Suedia. Cei mai prolifici marcatori la un meci: Juan Alberto Schiafino (Uruguay) la meciul Uruguay – Bolivia (8-0) la 2 iulie 1950 la Belo – Horizonte (Brazilia) și Oleg Salenko (Rusia) la meciul Rusia – Camerun (6-1) la 28 iunie 1994 la San Francisco (SUA), fiecare cu câte cinci goluri. Cel mai prolific marcator într-o finală: Geoffrey Hurst (Anglia) 3 goluri la meciul: Anglia – RF a Germaniei 4-2 d.p. pe 30 iunie 1966 la Londra (Anglia). Cel mai rapid gol la un turneu final: Hakan Sukur (Turcia) în secunda 11 a meciului Turcia – Coreea de Sud (3-2) pe 29 iunie 2002 la Daegu (Coreea de Sud).