Ediția a XIII-a a Campionatului European de Fotbal (II)

Cupa națiunilor intrase definitiv în conștiința fotbalistică de pe bătrânul continent în 1966, când s-a dat startul în cea de-a treia ediție. Au trecut nouă ani de când s-a pus pe roate o competiție a primelor reprezentative europene. Se uitase că la început marile forțe ale fotbalului boicotaseră întrecerile, considerându-le fără rost. De la 29 de formații, în ediția a II-a, cea de care ne ocupăm, 1966/1968, a crescut la 31. A revenit în întrecere și formația Germaniei, care nu cu mult timp în urmă cucerise argintul mondial sau, mai bine zis, pierduse pe nedrept aurul întrecerilor din Anglia. Grupe preliminare echilibrate După cum se știe, primele două ediții au avut ca sistem de desfășurare, încă din primul tur, partide eliminatorii. De data aceasta s-a stabilit ca meciurile preliminare să aibă loc pe grupe de câte patru formații (o grupă cu câte trei echipe), în care să se joace în sistem turneu cu dublu meci, fiecare cu fiecare. S-au realizat opt grupe cu valori echilibrate. Prima grupă a avut ca favorită formația Spaniei, formație care la debutul din 1966, 23 octombrie, la Dublin, nu a reușit să treacă de formația Irlandei. Nici medaliata cu bronz în 1964, Cehoslovacia nu a avut o viață prea ușoară, cedând la Praga în fața aceleiași Irlande, cu 1-2. Cehii fac imposibilul și înving Spania, dar acești învinși câștigă în cele din urmă grupa. Bulgaria se remarcă și câștigă grupa a II-a, fără înfrângere, în fața Portugaliei și a Suediei, pe ultimii învingându-i în ambele partide. Lusitanii, cu Eusebio în formație, au acuzat o stare accentuată de oboseală fizică și psihică, după performanța obținerii bronzului mondial în Anglia. Sovieticii câștigă grupa a III-a, la diferență față de Grecia, Austria și Finlanda. La Viena au pierdut un gol: 0-1. Germania Federală, după isprava din Anglia, rămâne acasă În grupa a IV-a, Germania Federală, proaspăta vicecampioană, era marea favorită. Vlăguiți de turneul englez, cu toate că au avut o grupă accesibilă, cu Iugoslavia și Olanda, au rămas pe dinafară. Maghiarii încă mai aveau ceva din seva fotbalului care în anii ’50 speriase Europa. Ei veneau după două calificări în optimile mondialelor din Chile (1962) și Anglia (1966). Ei reușesc o calificare fără dubii. Grupa a VII-a era considerată grupa Franței, a unei formații cu orgoliul rănit. După bronzul mondialului suedez (1958), au urmat două ediții în care au rămas pe dinafară. Într-o grupă cu echipe fără blazon (belgienii și polonezii), reușesc fără probleme o calificare. Grupa Insulelor britanice a fost o luptă Anglia – Scoția. Ultimii le-au luat englezilor trei din cele patru puncte puse în joc, dar campionii mondiali în exercițiu au mers mai departe. Tricolorii și meciul de pomină de la Zurich La a treia participare, din tot atâtea posibile, România a fost repartizată într-o serie cu Italia, Elveția și Cipru. Italienii veneau după rușinosul meci de la Mondialele cu Coreea de Nord (0-1), iar elvețienii după turneul final englez. Tricolorii debutează la București cu un succes în compania Țării Cantoanelor, cu 4-2 (4-0), pe 2 noiembrie 1966. Antrenorul Ilie Oană, cunoscând fragila formație a elvețienilor, a trimis în teren trei debutanți, pe Mircea Lucescu (care juca pe atunci la Știința București), pe Constantin Frățilă și pe Simion Surdan. În deplasarea de la Nicosia, după o primă repriză ștearsă, ciprioții conduceau cu 1-0, pentru ca în repriza secundă să zdrobească gazdele cu un nemilos 5-1. Pe „San Paolo” din Napoli, Dobrin deschide meciul cu italienii în min 7, dar Mazzola, în două rânduri, și Depaoli ne reduc la tăcere (1-3). Pe 23 aprilie 1967, pe fostul „23 august”, tricolorii fac instrucție cu ciprioții (7-0), pentru ca după exact o lună, în deplasarea de la Zurich, la meciul omagial 200, prima noastră reprezentativă să suporte cea mai grea înfrângere într-un meci oficial: 0-7. Ce s-a întâmplat cu adevărat, nu se știe nici în zilele noastre. Naționala României devenise un boxer „groggy”. Mai târziu, Ion Pârcălab, cel supranumit „Săgeata Carpaților”, afirma într-un interviu: „La un moment dat jucătorii din teren nu mai știau care este poarta noastră și care este a adversarului. Rezervele de pe banca noastră săreau în sus la fiecare gol al adversarului”. Se vehicula ipoteza că organizatorii ar fi pus ceva în mâncarea românilor, dar tot atât de mult se lua în calcul posibila greșeală a medicilor noștri în atribuirea vreunei pastile. Cert este că asupra capetelor din teren a venit oprobiul general: Mihai Ionescu (46 Ilie Datcu) – Corneliu Popa, Ioan Nunwieller III, Nicolae Dumitru, Mihai Mocanu – Vasile Gherghely, Nicolae Dobrin – Ion Pârcălab, Mircea Dridea, Ion Ionescu, Mircea Lucescu. Peste o lună, „Squadra Azzura” obține victoria și la București (1-0) și își netezește drumul spre optimi, pentru că tricolorii nu mai aveau nicio șansă. S-au schimbat antrenorii, dar majoritatea jucătorilor au rămas în continuare. Angelo Niculescu nu a reușit să mai salveze nimic, pentru că el urma să-și netezească drumul spre preliminariile campionatului mondial din Mexic 1970. Optimi cu surprize Primele clasate în cele opt serii s-au confruntat între ele, în meciuri duble eliminatorii, prin tragere la sorți. Englezii au învins atât pe Wembley (1-0), cât și pe Santiago Bernabeu (2-1). Italienii a trebuit să recupereze acasă, la Napoli (2-0), înfrângerea de la Sofia din fața Bulgariei (2-3). A surprins victoria cu 5-1 a Iugoslaviei la Belgrad în fața Franței, după un egal (1-1) pe „Velodrame” din Marseille. Din nou Ungaria a fost eliminată de sovietici, după 2-0 la Budapesta și 0-3 la Moscova. Învingătoarele s-au calificat pentru turneul final din Italia. Pe 5 iulie 1968, la Florența, campioana mondială, Anglia, este învinsă cu patru minute înainte de final de către Iugoslavia (0-1). La Napoli, în disputa dintre Italia și URSS, niciuna dintre echipe nu a reușit să se desprindă și după prelungiri scorul a rămas alb (0-0). O chichiță a regulamentului prevedea ca în această situație să se treacă la tragerea la sorți. Ulterior s-a stabilit loteria penalty-urilor. Din „căciulă” a ieșit formația gazdă – Italia. Pe 8 iunie 1968, pe „Stadio Olimpico” din Roma s-au disputat în cuplaj meciurile finale. În finala mică au învins englezii, cu 2-0 (goluri R. Charlton și Hunt). Finala pentru titlul de campion dintre Iugoslavia și Italia s-a încheiat, și după prelungiri, la egalitate 1-1 (0-1, 1-1), prin golurile înscrise de Domeghinmi (80), respectiv Djaici (39). Nu s-a mai trecut la tragerea la sorți, iar meciul s-a rejucat două zile mai târziu, pe același stadion. De această dată, gazdele au învins cu 2-0 (2-0), prin golurile înscrise de Riva (12) și Anastasi (31), Italia devenind astfel a treia campioană europeană cu formația: Dino Zoff – Tarcisio Burgnich, Giacinto Fachetti, Roberto Rosato, Aristide Gusner, Sandro Salvatoro, Angelo Domenghini, Alessandro Mazzola, Pietro Anastasi, Giancarlo de Sisti, Luigi Riva. Antrenor: Fianesco Valcareggi. Ediția a IV-a – ediția belgiană Pentru ediția a IV-a, 1970/1972 nu s-au făcut modificări pentru regulamentul de organizare. Tot patru formații urmau să-și dispute întâietatea în turneul final, la care s-a adăugat formația belgiană. S-au înscris 32 de națiuni, cu una mai mult decât la ediția precedentă, și ele au fost împărțite pe opt grupe de câte patru echipe. Câștigătoarele, prin tragere la sorți, formau patru cupluri care, după jocuri tur-retur, dădeau semifinalistele. Prima calificare a României România începuse să devină un nume în fotbalul european. A fost prezentă în grupa de foc din Mexic, alături de două campioane mondiale și devenise tot mai respectată. La tragerea la sorți pentru ediția a IV-a a fost repartizată alături de mai vechi cunoștințe, cu Cehoslovacia, pe care a învins-o în Mexic, cu țara Galilor și Finlanda. Tricolorii erau creditați, alături de cehi, drept favoriți ai grupei. Ambele favorite și-au început parcursul în compania Finlandei. Cehii nu reușesc decât o remiză (1-1) la Praga, românii îi înving pe „23 august” cu 3-0 (Dumitrache 2 și Radu Nunweiller). Pentru tricolori a urmat remiza albă de la Cardfil (0-0), iar cehii îi învingeau cu 3-1. Confruntarea directă a avut loc la Bratislava, pe 16 mai 1971. Cu două minute înainte de final, Vesely înscrie golul victorios al cehilor. Românii înving clar Finlanda la Helsinki, ci 4-0 (Anghel Iordănescu, Nae Lupescu, Emeric Dembroviski și Mircea Lucescu din penalty). Meciul de la București, din 14 noiembrie, pe fostul „23 august”, a fost unul pe viață și pe moarte, cu răsturnări de scor. În min. 22, Mircea Lucescu ratează din penalty. Echipa nu a căzut și tricolorii își continuă pressingul, iar patru minute mai târziu, Dembrovski deschide scorul. Gicu Dobrin face un meci mare, iar Necula Răducanu nu se poate opri din giumbușlucurile sale, care ar fi putut costa calificarea. În min 51, portarul naționale îl servește pe Ceapkovici, care nu se lasă așteptat și egalează. Dobrin ia o acțiune pe cont propriu în stil de mare maestru și înscrie golul victoriei. Era minutul 52. Peste zece zile, România învinge cu 2-0 (Nae Lupescu și Mircea Lucescu) Țara Galilor și câștigă grupa. În optimi, sorții îi hărăzesc un partener pe care nu l-au învins niciodată până în acel moment – Ungaria. Pe 29 aprilie 1972, pe „Nepstadion”, românii obțin o remiză (1-1) dătătoare de speranță. La București, peste două săptămâni, a fost din nou egal, 2-2, și cum în acele vremuri se prevedea rejucarea pe un teren neutru, cele două reprezentative s-au întâlnit într-un al treilea meci la Belgrad, pe 17 mai. După 1-1 în timpul meciului, cu două minute înainte de final, maghiarii reușesc golul victoriei și dreptul de a se califica în turneul final. În optimi au pătruns, normal, după valoare, Italia, Iugoslavia și RFG, dar a surprins prezența „Diavolilor roșii” (Belgia). În sferturi, belgienii lasă acasă Italia (0-0 pe San Siro și 2-1 la Bruxelles). Englezii elimină Germania Federală (3-1 Pe Wembly și 0-0 la Berlin), URSS-ul câștigă cu 3-0 la Moscova și face remiză albă la Belgrad, calificându-se în semifinale. Semifinalele disputate în Belgia însemnau o confruntare Vest versus Est. sovieticii înving din nou Ungaria, cu 1-0, iar nemții dispun cu 2-1 de gazdele belgiene. În finala mică, belgienii dispun de Ungaria cu 2-1 și cuceresc medaliile de bronz. În finala pentru cununa de aur, RFG-ul învinge comod URSS-ul cu 3-0, prin golurile înscrise de Gerd Muller de două ori și Wimmer, iar echipa a evoluat în următoarea componență: Maier – Hottger, Breitner, Beckenbauer, Scharzenbeck – Hoeness, Netzer, Wimmer – Heynickeș, Muller, Kremers. Antrenor: Helmuth Schon.