Ediția a 29-a a Jocurilor Olimpice

De la renașterea Jocurilor Olim-pice trecuse mai mult de o jumătate de secol. Jocurile Olimpice au parcurs două perioade dificile. Cele ale începuturilor de până la primul război mondial și apoi cele dintre cele două conflagrații mondiale, când întrecerile încep să se așeze, să prindă consistență. Jocurile Olimpice, atât cele de iarnă, de la Garmisch Parten-Kirchen, cât și cele de la Berlin, desfășurate în perioada fascismului german separase lumea sportivă în tabere. Nu au apucat taberele să-și ascută armele, că a și izbucnit a doua conflagrație și timp de 12 ani, armele au făcut ca întrecerea din stadion să tacă. Jocurile Olimpice ale renașterii Ediția XIV-a Londra 29 iulie – 14 august 1948 Europa era într-o permanentă frământare pe finalul deceniului al patrulea al secolului trecut, când, în 1938, la sesiunea CIO de la Cairo, din 13-18 martie, s-a stabilit ca ediția din 1944 să se organizeze la Londra. Acest lucru nu a fost posibil, războiul încă nu se încheiase, iar întrecerile olimpice au mai fost amânate cu un ciclu. După 40 de ani, în cu totul alte condiții, Londra primește din nou organizarea întrecerilor. Cicatricile războiului încă nu se vindecaseră. Condițiile oferite sportivilor au fost austere, dar întrecerile s-au desfășurat. Au participat 59 de țări, care au adus 4099 de sportivi (din care 385 de femei, ce s-au întrecut la 18 sporturi, cu 136 de probe). Țările din spatele Cortinei de Fier au fost prezente și ele, absentă fiind doar România. România îl avea atunci pe Ion Moina, un sprinter care prin rezultatele obținute, putea aspira la podium. Întrecerile au adus și prima dezertare politică, prin cererea de azil a cehoaicei Marina Provaznikova, președinta Comisiei tehnice a concursului feminin de gimnastică. Germania ca și la întrecerile olimpice din 1920, nu este admisă la întreceri și, alături de ea, Japonia, răspunzătoare pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial. Ediția londoneză a dus la stabilizarea programului olimpic, atât în ce privește durata întrecerilor, cât și a structurii disciplinelor sportive. Trebuie remarcată acum mărimea delegației americane, cifrată la 415 spotivi, cu mult peste cea a gazdelor, cifrată la 348 de sportivi. Eroina întrecerilor a fost Francina „Fanny” Blan Kers-Koen, olandeza care, ca și Jesse Owens cu 12 ani înainte, cucerește 4 medalii de aur, la 100 m, 200 m 80 m garduri și ștafeta de 4 *100m. Atleta avea 30 de ani și era mamă a doi copii, însă a reușit ca pe o zgură britanică transformată după ploaie în arătură să câștige 11 curse (aici intrând fazele preliminare ale probelor). Doi campioni olimpici din 1936 reușesc ca după 12 ani să-și păstreze titlurile: unguroaica Ilona Elik la floretă și cehoslovacul Jan Brzak la 1000 m canoe dublu. Maghiarul Karoly Takacș, component al echipei de pistol, care în 1938 a câștigat titlul mondial, și-a pierdut mâna dreaptă în război. Se antrenează cu stânga și câștigă aurul la pistol viteză. În premieră, televiziunea transmite în sălile de proiecție desfășurarea întrecerilor. SUA domină din nou întrecerile, acumulând 83 de medalii (37 de aur, 27 de argint, 19 de bronz) devansând Suedia, cu 41 de medalii (15+10+16) și Franța, cu 29 de medalii (10+6+13). În nord, politica a rămas la porțile stadionului Ediția XV-a Helsinki: 19 iulie – 3 august 1952 În nordul Europei, la Helsinki, așa cum a fost în urmă cu 40 de ani la Stockholm, virtuțile olimpismului s-au impus, lăsând politicul la poarta stadioanelor. Era și un omagiu adus marilor săi alergători. La această ediție își făcea debutul URSS-ul, care va domina la edițiile viitoare întrecerile olimpice. Erau reprimite Germania și Japonia. România reia participarea la întrecerile olimpice cu o delegație destul de numeroasă, de 117 sportivi. Dacă Germania a fost prezentă prin Republica Federală, Germania răsăriteană, considerată o anexă a URSS, nu a fost prezentă. Ediția a înregistrat un record ca participare a țărilor și prezență a sportivilor - 69 de țări și 5867 de sportivi (din care 518 femei). Sporturile rămân cartonate la 18, cu 149 de probe. România obține primul aur olim-pic, prin trăgătorul de tir Iosif Sârbu, care în proba de armă liberă calibru redus obține performanța limită, 400 de puncte din tot atâtea posibile. Campionul român a avut 33 de muște (lovituri în centrul țintei) devansân- du-l pe sovieticul Andreev. Tirul mai aduce o medalie, cea de bronz, la pistol viteză, prin Gheorghe Lichiardopol, iar boxul prima medalie de bronz, prin Vasile Tița. Pastorul american Bob Mathias este cel mai bun la săritura cu prăjina (după succesul londonez). Eroul întrecerii a fost cehul Emil Zatopek, zis și „omul locomotivă”, victorios la 5000 m, 10000 m și maraton, performanță încă neegalată. Soția sa, Dana Zatopkova, devine campioană la suliță. Americanii au avut o concurență serioasă în lupta pentru medalii din partea URSS-ului. SUA obține 77 de medalii (40+19+18), urmată de URSS, cu 70 de medalii (22+29+19), și Ungaria, cu 42 de medalii (16+11+15). Îndepărtata Australie, prezență olimpică Ediția a XVI-a Melbourne 22 noiembrie – 8 decembrie 1956 La sesiunea CIO de la Roma din 21-27 aprilie 1949 se desemnează ca ediția a XVI-a să aibă loc în îndepărtata Australie. Stupoare însă, cu numai doi ani înainte de disputarea întrecerilor, se descoperă că legile australiene impun o carantină de șase luni cailor străini, ceea ce ducea la imposibilitatea disputării întrecerilor hipice. Se stabilește ca întrecerile de echitație să aibă loc cu cinci luni înainte în Europa, la Stockholm. Jocurile din Australia au parte de un boicot în care sunt implicate Egiptul, Libanul și Irakul, ca urmare a unui protest față de expediția franco-britanică din Canalul Suez, întreprinsă ca urmare a avansării trupelor israeliene în Sinai. China le urmează pentru a nu se întâlni cu Taiwanul în Australia. Olanda, Elveția și Spania declină invitația, din cauza intervenției tancurilor sovietice în Ungaria. Îndepărtata Australie a adus un număr mult mai mic de sportivi, cifrați la 3342 (din care 384 de femei) din 67 de țări. Numărul sporturilor a rămas același, 18, cu 151 de probe. Cea mai mare delegație a fost cea sovietică, care până la urmă s-a impus în clasamente pe medalii și puncte. După aurul, de la ediția precedentă, de la Helsinki, au urmat alte cinci. Caiac-canoea a cules trei medalii din cel mai prețios metal, cu Leon Rotman la 1000 m și 10000 m și dublul Dumitru Alexe și Simion Ismailciuc. Nicolae Linca (care a plecat dintre noi în urmă cu nici o lună) a câștigat proba de box, iar tirul nu putea sta deoparte și a mai adus un aur prin Ștefan Petrescu la pistol viteză. Boxerii au mai adus de două ori argintul, iar scrima, prima medalie (argint) la întrecerile olimpice. La bronz am stat bine, ca și la aur, au fost cinci. Bodeanca noastră, Lenuța Leuștean a adus prima medalie a gimnasticii artistice românești în probele de sol și pe echipe, prin cele două bronzuri obținute. Boxul și tirul nu puteau lipsi, ca și prima medalie de lupte greco-romane. Singurul sport pe echipă, polo, s-a clasat pe locul 8, cu două victorii asupra Australiei (4-2) și Singapore (15-1). Poloiștii au fost învinși la mare luptă de URSS (3-4) și Iugoslavia (2-3), medaliatele cu argint și bronz. Aproape toată echipa a hotărât să nu revină în țară. Marea atletă, Iolanda Balaș, favorită principală la sărituri în înălțime a capotat și a terminat pe locul V, dar adevărata ascensiune va începe după această ediție olimpică. O altă mare atletă, Lia Manoliu debutează la întrecerile olimpice cu un loc 9, dar, după încheierea competiției, va deveni în anii următori una dintre aruncătoarele de disc cele mai valoroase din lume. Maghiarul Laszlo Popp obține al treilea aur consecutiv în competiția de box, iar sovieticul Vladimir Kuț, în lipsa lui Emil Zatopek, cucerește 2 medalii de aur la 5000 m și 10000 m. Atletul Gheorghios Rubanis este primul sportiv care a folosit o prăjină din fibre de sticlă. Ca o ciudățenie, acum se consemnează primul start greșit din istoria maratonului olimpic. În clasamentul pe medalii, URSS-ul devansează SUA cu 24 de medalii. Sovieticii au cules 98 de medalii (37+30+31), față de americani, care au luat 74 (32+25+17). Roma, la ora Jocurilor Olimpice Ediția a XVII: Roma 25 august – 11 septembrie 1960 Au trebuit să treacă șase decenii pentru ca Roma să primească investitura organizării Jocurilor Olimpice. La sesiunea din mai 1955 de la Paris a CIO „Cetatea Eternă” este desemnată cu organizarea ediției a 17-a, care aduce pe arene noi state ce-și obținuseră independența: Camerun, Congo belgian (Zairul de mai târziu), Madagascar, Dahomey (Beninul de azi), Somalia, Niger, Mali, Cote d’Ivoire, Volta Superioară (Burkina Faso), Senegal, Guineea, Ghana. Ultima țară va da primul campion olimpic de culoare, boxerul Clement Ike Quartey. A fost cea mai numeroasă participare: 84 de țări, cu 5396 de sportivi (din care 537 femei) care s-au întrecut la cele 18 sporturi din programul cu 150 de probe. Imnul olimpic compus de Spiros Samaras și Kostis Palamas, ce a fost cântat pentru prima dată la Atena în 1896, a devenit imnul oficial al competiției. Dacă țările africane prezentate ca debutante au fost pata de culoare a întrecerilor, Africa de Sud s-a aflat la ultima ei participare, fiind apoi exclusă, până în 1992, datorită politicii de apartheid. Este pentru prima dată când 100 posturi TV preiau întrecerile și le transmit în 18 state europene, SUA; Japonia și Canada. Vestigiile antice au fost asaltate de sportivi, în interiorul Termelor lui Caracalla au avut loc întrecerile de gimnastică, între zidurile Bazilicii lui Maxențiu s-au desfășurat întrecerile de lupte, iar maratonul a fost pe un traseu de pe Via Appia Antica. Dacă la vârf întrecerile au fost dominate de sportivii sovietici și cei americani, au avut în coastă echipa unită a Germaniei. Delegația țării noastre, formată de 109 sportivi (19 femei), a reușit performanța de a se clasa pe locul 10 în clasamentul pe națiuni. Românii au cules mai puține medalii față de Melbourne, 10, dintre care 3 au fost de aur. Întrecerile romane au adus Brașovului prima medalie de aur, prin luptătorul Dumitru Pârvulescu, legitimat la Steagul Roșu. Tirul și-a adus din nou contribuția prin aurul lui Ion Dumitrescu la talere, dar marea performanță o va realiza Iolanda Balaș, ce obține primul ei titlu cu record mondial la înălțime. O altă mare atletă, Lia Manoliu, care deține încă un record greu de egalat cu participarea la 6 ediții, a cucerit bronzul aruncării discului. Lenuța Leuștean recidivează, obținând a treia medalie de bronz la gimnastică, de data aceasta pe echipe. Cu toate că s-a clasat pe locul V în cursa de 1500 m, performanța lui Zoltan Vamoș merită subliniată, pentru că cei clasați pe primele 6 locuri au doborât recordul mondial. Noua formație de polo, reușește un nesperat loc V, fiind din nou singurul sport pe echipe prezent la întrecerile olimpice. Din lumea olimpică romană, trebuie amintită performanța maratonistului african Bikila Abebe („floarea care crește” în limba amhară), care a alergat desculț întreaga cursă de 42,195 km, pe care a și câști- gat-o, și a Wilmei Rudolph (gazela neagră), triplă campioană olmpică. Doi atleți europeni, germanul Armin Hary și italianul Livio Beruiti, i-au detronat pe americani în cursele de viteză la atletism, iar atletele sovietice s-au impus în 6 probe. La Roma s-au doborât 31 de recorduri mondiale și 73 de recorduri olimpice. Ca și la Melbourne, sovieticii au luat fața americanilor în clasamentele pe națiuni. URSS-ul a cucerit 107 medalii (43+33+31), iar SUA 72 (34+22+16), pe locul trei trecând echipa unită a Germaniei, cu 43 de medalii (13+19+11). Jocurile Olimpice în Extremul Orient Ediția a XVIII-a: Tokio 10-24 octombrie 1964 Pentru prima dată, în 1964 Japonia a organizat o ediție a Jocurilor Olimpice. Țara Soarelui Răsare mai fusese desemnată cu organizarea competiției celor cinci cercuri în 1940, dar războiul chino-japonez a făcut să i se retragă acest drept. Trecuseră 19 ani de la capitularea necondiționată a Japoniei, iar Tokio era mai mult de jumătate distrus. În aceste condiții, japonezii au realizat o organizare de excepție, cheltuindu-se 2 miliarde de dolari, o sumă imensă pentru acea vreme. Numărul sporturilor a crescut la 20 prin introducerea judoului (sport eminamente asiatic) și a voleiului. Numărul țărilor a crescut la 94 cu cei 5586 de sportivi (din care 732 femei), iar numărul probelor au ajuns la 163. Cei doi mari giganți ai sportului mondial, URSS și SUA s-au duelat fără să aibă vreo concurență din partea outsiderilor. Întrecerile nu au fost scutite de taifunul Wilda care a trecut prin apropiere nesimțit din plin și la Tokio iar mișcările seismice s-au resimțit în statul olimpic. China nu participă la marea rivală și vecină, Japonia. România a prezentat o delegație destul de numeroasă, cu 147 sportivi (33 femei), clasându-se din nou între primele națiuni. Alături de Iolanda Balaș, care cucerește al doilea titlu consecutiv la înălțime cu un nou record mondial 1,90 m., surprinde aurul cucerit de Mihaela Peneș la aruncarea suliței. Tânăra atletă româncă a fost trimisă a Tokio pentru a învăța din experiența altora, dar a realizat una din marile surprize. Lia Manoliu cucerește la disc al doilea bronz, parcă prefațând aurul ce va urma la Mexic. Caiac-Canoe, lupte greco-romane și din nou tir au completat lista cu argint. Luptătorul Vale-rică Bularca, brașovean, după titlul mondial de la Yokohama, obține argintul. Trei bronzuri au adus canoiștii, iar naționala de volei feminin a fost imediat sub podium. Pentru a treia oară consecutiv prezenți la întrecerile olimpice, poloiștii români s-au clasat și de această dată pe locul V. Longeviva gimnastă brașoveană Elena Leuștean, alături de colegele ei, se clasează pe locul V. Sabreri cu Ionel Drâmbă și actualul ziarist sportiv Octavian Vintilă reușesc un loc VII pe echipe, după ce floretiștii au ocupat locul VI. Pentru a doua oară participantă la o ediție a Jocurilor olimpice, echipa de fotbal a României sub conducerea antrenorului brașovean Silviu Ploieșteanu pierde în sferturi, clasându-se pe locul V, dar obține cea mai bună performanță din istorie pentru fotbalul din Carpați. Printre marile performanțe ale ediției se numără cele patru titluri olimpice ale americanului Don Schollander la natație, gimnastul sovietic, Boris Șaklin, încoronat la Melbourne și Roma, reușește un nou titlu, acum la bară fixă. Cehoaica Vera Ceaslavka domină concursul de gimnastică, punând capăt supremației sovietice. Maghiarii înving în turneul de polo, cucerind a cincea medalie de aur. Comitetul Internațional Olimpic acordă premiul fair-play fraților Kall (Suedia), care s-au oprit în timpul unei regate pentru a ajuta doi concurenți care se răsturnaseră, compromițându-și șansele de victorie. URSS-ul, cu cele 91 de medalii (30+29+32), se clasează din nou pe primul loc, urmată de eterna rivală SUA, cu 90 de medalii (10+21+17). Ediția japoneză a Jocurilor Olimpice a fost o ediție a recordurilor, 76 de olimpice, 45 de mondiale și nenumărate naționale. Un număr impresionant de țări, 55, au acumulat puncte, iar 41 de națiuni au cucerit cel puțin o medalie de bronz.