Duplex fotbalistic Londra-București

Multora li se va fi părut o formidabilă întâmplare că ultimul act al celei mai importante competiții de fotbal intercluburi – Champions League – s-a consumat punând față în față două echipe germane: ultima campioană – Borussia Dortmund, și cea în curs: Bayern Munchen. Iar faptul că acest act s-a produs în templul fotbalului din țara care a inventat acest sport, un veritabil afront! Că nu așa au fost interpretate lucrurile a reieșit din participarea amicală, “șold la șold” în tribuna de pe Wembley, a premierului țării-gazdă, David Cameron și a cancelarului german, Angela Merkel. Deși nu este fan înrăit, Anglea Merkel nu putea lipsi de la un astfel de eveniment din care avea avantajul de a ieși învingătoare indiferent de scor: și la fotbal, Germania este liderul necontestat al Europei. Probabil că nici nu se putea altfel. Există, desigur, o legătură strânsâ între performanță, în general, și calitatea actului politic în special. O Germanie care funcționează ca un ceasornic elvețian, inclusiv în vreme de criză, care știe când și cât de austere să fie deciziile sale politice pe care le ia, dar mai ales cum să-și protejeze propriile interese fără să le afecteze pe ale celorlalți. Calitățile de fond ale nației germane – disciplina, consecvența, seriozitatea și onestitatea, dar mai ales munca – sunt cele care au făcut din țara pusă la pământ de aventura iresponsabilă a lui Hitler, în urmă cu doar vreo 60 de ani, prima națiune a continentului. În acest context, fie-mi permis să cred că performanța sportivă a celor două echipe din Munchen și Dortmund este strâns legată de acest complex, de acest climat. Nu întâmplător, cele două cluburi reprezintă un model de management al afacerii, finanțele lor sunt sunt cât se poate de sănătoase și beneficiile vin nu în primul rând din speculațiile pe care le fac alte cluburi mari cu jucători pe post de marfă, ci dintr-o atentă generare de resurse umane. Mai mult decât în oricare dintre țările din prima linie a fotbalului, echipele germane au jucători germani (la Chelsea în echipa câștigătoare a Europa League mai era doar un jucător britanic!), tehnicieni germani, iar conducerile cluburilor sunt formate din foști jucători de primă mână. Cu alte cuvinte, finala de pe Wembley este expresia unei filosofii și a unei stări de spirit care pot fi determinante chiar și într-un domeniu ca acesta, atât de supus hazardului. Mingea e într-adevăr rotundă, dar dacă e corect și cu forță șutată, ajunge în poartă. Stau și mă întreb dacă acest principiu funcționează și în ceea ce ne privește. Ba bine că nu! Avem un fotbal care poartă vizibil amprenta climatului din societate: lipsit de calitate pentru că nu e dublat de muncă, lipsit de rezultate pentru că este manipulat de grupuri de interese pentru care performanța sportivă e ultimul lucru care contează. Lipsit de spectatori pentru că a fost acaparat de huligani. Și asta în ciuda existenței unor oameni cu adevărat talentați, dar cărora lipsa de disciplină și de tenacitate le obturează șansele de a ajunge la vârfuri. În timp ce la Londra două echipe germane își disputau supremația continentală, la București un patron de campioană intră la pușcărie, iar alți opt “oameni de fotbal” versați în aranjamente lipsite de onestitate, scăpau ca prin urechile acului de un destin asemănător. Spe că nu de tot, pentru binele unui fotbal care trebuie să se reinventeze uitând de cei care l-au degradat.