După 25 de ani, un (alt) preşedinte la New York

Exact în urmă cu 25 de ani, Ion Iliescu se afla pentru prima dată la New York, pentru a participa la Adunarea Generală ONU. Fără doamna Nina (care, de altfel, nu-l va însoţi niciodată peste hotare, în misiuni oficiale) şi cu o delegaţie de jurnalişti reprezentând toate culorile politice. Momentul nu era dintre cele mai faste. După emoţia Revoluţiei, lumea democratică fusese pusă în gânduri de mineriadă şi de tot ceea ce însoţise această neobişnuită manifestare, greu de încadrat în vreo categorie. Era şi motivul pentru care agenda întâlnirilor tradiţionale ale şefului statului era foarte sumară. România avea, totuşi, un avantaj: acela că preluând, prin rotaţie, preşedinţia sesiunii – prin ambasadorul Aurel Dragoş Munteanu – reuşise performanţa obţinerii unui consens în poziţia adoptată de forul mondial faţă de invazia irakiană în Kuweit. Pentru prima dată America (prin Haig) şi Rusia (prin Şervardnadze) se aflau alături într-un demers de o asemenea importanţă. Poziţia americană faţă de România, la acel moment, se împărţea între reproşurile faţă de mineriadă şi satisfacţia consensului operat de ambasadorul român. Într-un context atât de delicat s-a găsit o soluţie profund originală de a se împăca orgoliile cu necesităţile. Ca un veritabil strateg, Aurel Dragoş Munteanu a calculat traiectoriile preşedintelui Bush şi a preşedintelui Iliescu, în aşa fel încât să se intereseze, ca din întâmplare. În preambulul deschiderii lucrărilor, pe holurile ONU. Aflaţi faţă în faţă, cei doi preşedinţi şi-au dat mâna, iar cel român s-a prezentat: „Sunt controversatul (nu reţin exact termenul, dar cam asta a fost nuanţa) preşedinte al României!” Bush i-a strâns mâna şi a rostit, la rândul lui, câteva cuvinte protocolare.
Aşa a avut loc prima întâlnire – putem să-i spunem oficială – dintre un preşedinte român democrat, ales cu mare majoritate de voturi şi un preşedinte american. Ceea ce nu s-a reuşit pe canale diplomatice, s-a realizat printr-o măiastră mişcare tactică.
După 25 de ani, lucrurile nu stau cu mult diferit. Dacă în 1990, Statele Unite aveau un ambasador (Green Jr.) care boicotase festivitatea de preluare a funcţiei de către noul preşedinte, în 2015 tocmai am primit un nou ambasador după trei ani de relaş diplomatic. O întâlnire Obama – Iohannis nu a putut fi inclusă în încărcatul program al gazdelor, dar s-a găsit soluţia de avarie a unei primiri de către vicepreşedintele Biden, deja binecunoscut şefului statului. La New York n-a avut parte de manifestaţiile de protest cu care l-a întâmpinat diaspora pe Iliescu, dar din  întâlnirea cu românii de acolo n-au lipsit reproşurile. Întâlnirea cu oamenii de afaceri n-a avut un caracter mai puţin protocolar, ştiindu-se prea bine faptul că investitorii nu pot fi ademeniţi cu promisiuni şi cu farmec personal, ci convinşi doar cu realităţi - insuficient de concrete, pe fondul divergenţelor cunoscute între preşedinţie şi Guvern. Nici măcar cea mai importantă întâlnire – cea cu preşedintele chinez – nu aduce nimic nou atâta timp cât chinezii continuă să aştepte răspunsuri la propunerile făcute de-a lungul mai multor runde de oferte, care întârzie însă să se concretizeze în vreun fel. Una peste alta, preşedintele a mai bifat un punct din bogatul său program extern, oferindu-i doamnei Carmen şi o vacanţă oficială, după vizita privată de la Miami...