După 25 de ani...

Premierul s-a întors la ţanc ca să participe la inaugurarea tronsonului de autostradă care face legătura cu punctul de frontieră de la Nădlac.

Departe de a fi un motiv de mândrie, faptul că României i-au trebuit 25 de ani pentru a deschide prima sa legătură rutieră (civilizată) cu Europa, este un moment jenant, care pune în discuţie toate guvernele de până acum. A căror incompetenţă şi lipsă de viziune o dă tocmai acest amănunt. Suntem celebri în continent prin faptul că ieşirea şi intrarea în ţară prin cel mai aglomerat punct al său este o probă de anduranţă şi de călire a nervilor. 

An de an, de sărbători şi de concedii, televiziunile au un subiect garantat la cozile interminabile care se fac aici. Inclus până la urmă printre priorităţile rutiere, segmentului Arad-Nădlac i-au trebuit aproape zece ani şi câteva falimente de firme de construcţii pentru a se desăvârşi această unică deschidere către continent.

Pentru o ţară al cărei unic proiect a fost integrarea în Uniunea Europeană, rămâne o enigmă faptul că nu s-a acordat atenţia cuvenită căilor de acces. Ceva a încercat Năstase, cu autostrada Transilvania, prin care se dorea ca această provincie istorică să nu mai fie izolată de restul ţării, dar tandemul Băsescu-Dobre i-a dat lovitura de graţie şi ne-am ales cu câteva fragmente care nu pleacă de niciunde şi nu duc nicăieri. CNADNR-ul, care poate fi decretată cea mai bugetofagă instituţie a României, navighează bezmetic între diferitele năzăreli ale prea multor miniştri nepricepuţi pe care i-au avut Transporturile, între care Dobre, Orban, Şova sau Mănescu au fost nişte „vârfuri” de incompetenţă, iar Boagiu şi Berceanu nişte corifei ai intereselor de grup. În plus condiţia instituţiei a fost conservată tocmai ca o alternativă la fondurile europene – prin faptul că de la buget se putea fura fără probleme.

Harta pe care ne-o tot proiectează miniştrii care vin şi pleacă fără a lăsa nimic în urma lor ne prezintă o Românie nu doar izolată de restul lumii, ci şi de propriile sale provincii istorice. După aceiaşi 25 de ani nu avem nici o legătură rapidă peste munţi, lucruri de care par să se împiedice mai mult investitorii străini decât noi, autohtonii. Lumea se plânge de fantomatica autostradă Comarnic-Braşov, o arteră de week-end, ale cărei costuri îi depăşesc în mod evident utilitatea, în timp ce miniştrii stau pe gânduri când vine vorba despre vitala autostradă Piteşti-Sibiu, pe unde se derulează constant valori maxime de trafic, în comparaţie cu care Autostrada Soarelui este un simplu moft de viligiaturişti, pentru că trei sferturi din an aceasta este cam pustie. Iar la acelaşi capitol al „nucii în perete” se poate înscrie şi perfect inutila autostradă Bucureşti-Ploieşti, la care se ajunge cu greu, nefiindu-i finalizate tocmai căile de acces, şi care este şi mai lungă cu vreo 10 kilometri decât DN1. Harta căilor de transport actuale şi a celor proiectate a fi finalizate când vor fi bani reflectă haosul din capul unor guvernanţi mai preocupaţi de scandaluri şi de competiţie pentru „osul” bugetului decât de progresul real al societăţii. Care nu poate avea loc fără o infrastructură adecvată.

Să sărbătorim, deci, ciosvârta de autostradă de la Nădlac, pentru că altceva nici nu avem şi nici nu vom avea prea curând.