Dumnezeu e lângă noi chiar şi atunci când Îi întoarcem spatele

De cum intru în Spitalul Fundeni încep să simt. Să empatizez cu oamenii pe care îi văd. Şi uneori să retrăiesc detalii din experienţa mea începută în urmă cu exact nouă ani.
Mă duc periodic să fac analize de control. Dar până la etajul cinci trec prin diferite stări. Încă de la parter văd o fată. Cred că are în jur de 16-17 ani. O sprijină o asistentă. Copila plânge şi vorbeşte la telefon. Spune că îi vine să vomite. Deja mă răscoleşte. Atunci mă întreb oare ce simte mama ei sau persoana dragă cu care vorbeşte? Şi mă gândesc la ce simţea mama mea atunci când mă suna în fiecare dimineaţă, cu sufletul la gură, ca să vadă cum mă simt. Mă suna mereu înainte să vină la spital. Mă întreba dacă vreau să-mi aducă ceva anume. Era cea mai fericită atunci când o rugam să-mi aducă hamburger şi cartofi prăjiţi. Aşa ştia că mi-e mai bine în ziua respectivă. Şi automat venea mult mai încrezătoare spre spitalul din care eu nu ieşeam uneori cu săptămânile.

Locul cu cele mai multe stări emoţionale pe metru pătrat
Merg mai departe, printre oameni, majoritatea femei, cu capul acoperit, dar vizibil fără păr, cu privirea pierdută, specifică omului bolnav de cancer sau leucemie. Unii pe propriile picioare, alţii în cărucioare. Şi îmi amintesc de mine. Nu-mi păsa absolut deloc cum se uită ceilalţi la mine. Eşti prea ocupat cu boala ta ca să-ţi mai pese de felul în care arăţi sau cum te privesc cei din jur.
Intru în lift cu o doamnă. E fericită că o externează. Şi-mi amintesc de zilele în care primeam şi eu această veste. Că voi petrece câteva zile, poate chiar două săptămâni, la mine acasă.

Cât de pregătiţi suntem pentru moarte?
La etajul cinci, în secţia Radioterapie, între analize de sânge şi o ecografie abdominală, văd o doamnă căreia i-a murit sora. Părea că nu se aştepta şi că ,,nu avea nimic pregătit”. Oare e cineva pregătit pentru moarte? Mă îndoiesc. Oricât ne batem unii cu cărămida în piept. N-ai cum să fii pregătit.
Mi-am dat seama că aici nu am mai putut să empatizez. Şi poate că a fost mai bine aşa. Atunci când ştii că doar Dumnezeu decide când se încheie viaţa e mult mai simplu. Da, şocul produs la aflarea veştii e aproape insuportabil. Şi e normal.

„Viaţa mea e acum în mâinile Tale”
Mă gândesc cât de fain e să nu-ţi fie frică de moarte. Pentru că ai trecut prin ea. Şi nu doar o dată. În acest sens, îmi vin acum în minte două momente cruciale din experienţa mea.
Prima, atunci când am aflat că am cancer. Am vorbit cu Dumnezeu. Şi i-am spus chiar aşa: „Viaţa mea e acum în mâinile Tale. Tu decizi ce faci cu ea. Dacă vrei să trăiesc, bine. Dacă nu, nu.” Îmi făceam griji mai degrabă pentru cei dragi, care ar fi suferit enorm dacă eu m-aş fi stins. Însă am decis să trăiesc. Iar Dumnezeu m-a ajutat.
Iar al doilea moment a fost cel în care efectiv am simţit cum se scurge viaţa din mine. Când mă chinuiam cu bacteria Clostridium Difficile la Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş”. Nici atunci Dumnezeu nu m-a părăsit.
Lecţia de azi şi din fiecare zi: Să ne preţuim viaţa şi să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu e lângă noi chiar şi atunci când Îi întoarcem spatele.