Dreptul de a avea un mormânt

Miercuri dimineață, ritmul destul de molcom al comentariilor pe marginea raportului pe Justiție, al Comisiei Europene, a fost tulburat de veștile venite de la cimitirul Ghencea. Acolo începuse operațiunea de deshumare a ocupanților mormintelor despre care se presupunea – încă din 1990 – că ar fi fost Nicolae și Elena Ceaușescu, fără să se poată produce vreo dovadă oficială în acest sens. Deshumarea a fost solicitată de ginerele cuplului dictatorial, fostul soț al răposatei, și ea, Zoe Ceaușescu, iar instanța căreia i-a fost adresată cererea a aprobat-o. Așa încât după 20 de ani de tergiversări se va putea ști dacă rămășițele pământești ale celor care s-au aflat în fruntea țării aproape un sfert de secol sunt cele din Ghencea sau, dacă nu, ar fi un bun prilej de a afla unde. N-am să stăruiesc aici asupra procesului de la Târgoviște, în legătură cu care am formată o opinie greu de zdruncinat. Formal sau nu, acest proces corespunde condițiilor excepționale în care se afla țara în acel moment. Neexistând precedente, orice eveniment social de proporții cataclismice își creează propriile reguli și proceduri, care exced principiile de drept aflate în funcțiune la momentul producerii evenimentului. Desigur, privite cu ochii și mintea de astăzi, ar fi fost de preferat ca lucrurile să se înscrie în parametrii de civilizație a secolului xx, și poate că pedeapsa de a trăi până la sfârșitul zilelor în condiții pe care le-au hărăzit semenilor lor ar fi fost incomparabil mai exemplară decât actul brutal și ireparabil al uciderii lor. Și despre asta s-ar putea duce o discuție separată, evocând o stranie aplecare de a ne lichida noi înșine conducătorii vremelnici, cum am făcut-o și cu Antonescu și în alte câteva situații istorice. Problema de fond este aici dreptul oricărui român – unul dintre cele pe care chiar Ceaușescu nu l-ar fi acordat – de a avea un mormânt decent, unde să fie plâns sau comemorat de nostalgicii, care, la rândul lor, au dreptul să se bucure de acest privilegiu. Secretomania care a înconjurat operațiunile ulterioare execuției de la Târgoviște poartă amprenta vremii și a climatului în care au trăit cei care au luat deciziile. Una dintre marotele comunismului a fost ștergerea oricărei urme a trecerii prin lume a dușmanilor de clasă sau a adversarilor politici, pentru a nu se crea premisele unor sentimente ce contraveneau politicii sale. Locul unde a fost înmormântată familia regală rusă a rămas secret până de curând. Nesiguranța reprezentanților noii puteri instalate la Revoluție și obsesia replicii unor eșaloane devotate dictatorului au condus către o astfel de decizie. Mai bine mai târziu decât niciodată. Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, ca cetățeni ai acestei țări, au dreptul la odihna de veci într-un loc accesibil celor care continuă sau încep să creadă că li s-a făcut o nedreptate – deși, din câte îmi amintesc, atunci când s-a difuzat celebra casetă a procesului și execuției nu prea s-au făcut auzite proteste, a fost mai degrabă o respirație de ușurare generală. Este și aceasta o formă de intrare într-o normalitate care, din multe puncte de vedere, se lasă încă așteptată.