Drama sportului românesc

Epoca de aur a gimnasticii româneşti a dura 48 de ani şi a luat sfârşit duminică, odată cu ratarea participării selecţionatei noastre naţionale la turneul olimpic de la Rio. Ceea ce părea de neconceput, ca o "şcoala" de gimnastică ce a adunat nu doar nenumărate medalii, dar şi unicele note de "10" din istoria competiţiei, s-a întâmplat. Era aproape inevitabil, pentru că declinul începuse să se manifeste cu câţiva ani în urmă, aparenţele mai fiind salvate doar de câteva gimnaste de excepţie.
România nu mai are şcoala de gimnastică ce a făcut-o celebră, începută la Deva şi continuată la Oneşti. Nu mai deţine capitalul de atracţie manifestat nu doar faţă de copiii impresionaţi de legenda Nadiei, dar mai ales faţă de părinţii acestora care vedeau în sport unica soluţie de depăşire a condiţiei sociale şi materiale. Marile noastre campioane au provenit în special din familii sărace care le-au predat practic definitiv în mâinile instructorilor, într-un straniu proces de adopţie colectivă. Aceste familii şi aceşti copii aveau o motivaţie puternică, iar copilăria, drepturile şi nevoile ei, era pusă la mezat pentru medalii şi o mai bună stare.
Treptat, această stare de spirit s-a diminuat. Au apărut alte oportunităţi, care cereau mai puţină muncă şi mai mult noroc. În loc de gimnaste, ţara a început să producă cohorte de asistente TV şi de escorte, unele mai norocoase intrând în scena mare a showbiz-ului internaţional, majoritatea insă rămânând la nivelul sexului mai bine sau mai prost plătit. Au ieşit din scenă, pe rând, artizanii talentelor sportive, instructorii. Care nu au apucat să fugă în timpul dicaturii au plecat după Revoluţie, întărind şi aducând în prima linie a performanţei echipe de care nu mai auzise nimeni. Profesionişti de excepţie ca Belu şi Bitang au fost plătiţi cu sume derizorii şi li s-a făcut chiar cărare pentru a pleca şi ei. Au rămas dintr-un inexplicabil sentiment de patriotism, care însă nu a putut suplini lipsurile din dotarea şi promovarea acestui sport. Autorităţile noastre de specialitate au stat cu mâinile în sân resemnate de faptul că banii merg, oricum, spre alte capitole bugetare, ei profitând doar de ultimele tresăriri ale câtorva discipline altădată de tradiţie.
Eşecul din gimnastică prefaţează cea mai săracă participare a noastră la o olimpiadă. Cât despre speranţele unor medalii, acestea rămân în sarcinea Celui de Sus: dacă o fi să fie...
De mai bine de două decenii statul s-a retras din poziţia de sponsor al sportului, în general. Sportul de masă practic nu mai există. Banii, câţi sunt, s-au concentrat pe câteva discipline din care, cu mijloace necinstite, băieţii deştepţi reuşesc să prospere. Fotbalul - care a avut de asemenea o perioadă de avânt, datorată unei generaţii de sportivi de excepţie- s-a stins şi el la finele secolului trecut, după ce ne purtase pe valul entuziasmului declanşat de istorica performanţă de la Sevilla.
Gimnastică nu mai avem. Canotaj, nici atât. Despre atletism, nici vorbă. De unde să mai vină atunci medaliile care ne-au făcut să credem că suntem mai buni şi mai importanţi decât în realitate?