Drama de la STS

Dacă n-ar fi implicaţi cei doi centri de putere, includerea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale în componenţa aparatului de intervenţie ale Ministerului de Interne ar fi putut să pară cât se poate de firească. Transformarea în ditamai Serviciul a unei structuri tehnice a fost din capul locului un exces menit să creeze un debuşeu de funcţii pentru clientela politică. Din câte ştiu, nu există ceva similar prin ţările civilizate, unde comunicaţiile au un loc, dar delimitat în interiorul serviciilor tradiţionale. STS-ul ar fi putut fi un departament în SRI sau - de ce nu - la SIE. A fost însă să fie un serviciu independent şi ca orice formaţiune de acest fel, principalul său rol a fost acela de a-şi mări importanţa prin supralicitare şi prin servicii de natură politică apte să-i ofere protecţia necesară.
Nu demult, după producerea accidentului din Apuseni, o prestigioasă gazetă americană se întreba de ce are nevoie România - o ţară fără duşmani (dar şi fără prieteni!), inclusă într-un organism colectiv de apărare - de nu mai puţin de şase servicii secrete, între care şi acest STS. Un răspuns de bun simţ ar fi că n-avem, dar că în climatul politic din România, duşmanul este cel din opoziţie, iar acesta trebuie monitorizat atent şi contracarat în propriile structuri de protecţie. Rolul politic al STS-ului a fost evident pentru prima dată la alegerile prezidenţiale din 2005, când Băsescu a făcut tot posibilul să tragă de partea sa structurile informative, pentru a da o replică corespunzătoare fostei puteri. Intervenţia sa a venit pe un fond în care acestea erau deja împărţite, SRI şi SPP fiind mai aproape de Cotroceni, în timp ce SIE şi 0215 răspundeau comenzilor premierului de atunci. Până la schimbarea şefilor moşteniţi, după scandalul fugii lui Hayssam, Băsescu şi-a „apropiat” secunzii celor două structuri principale (la SPP modificarea producându-se de la preluarea mandatului) pe care i-a pregătit pentru preluarea de facto a controlului.
Numirea consilierului său Săftoiu în fruntea serviciului de spionaj s-a dovedit un eşec, contracarat de recrutarea unei persoane din tabăra adversă (Maior), ca şi numirea lui Ungureanu într-o funcţie în care acesta a făcut figuraţie. Cel mai devotat şef de serviciu secret s-a dovedit a fi Marcel Opriş, al cărui rol în succesul electoral din 2009 n-a fost încă evaluat. De atunci, mustăciosul şi taciturnul director a rămas fixat în schema servitorilor devotaţi ai preşedintelui şi nici măcar interimatul lui Antonescu nu a reuşit să-i vină de hac. Opriş este o piesă importantă în algoritmul CSAT, al cărui vot contează în orice chestiune controversată. Noua tentativă eşuată a lui Ponta de a scăpa de el a condus spre ideea noii formule organizatorice, prin care STS încetează să mai fie un serviciu de sine stătător şi intră în componenţa Ministerului de Interne. Recte, a Guvernului.
Bătălia nu este însă consumată şi pe fir va mai intra, ca deobicei, Curtea Constituţională.