"Dosarul Udrea" devine "Dosarul SRI"?

Din mai 1991, când cu groapa de la Berevoieşti unde ziariştii au găsit documente ale Securităţii, dar şi ale proaspăt înfiinţatului SRI, aruncate şi rămase neîngropate, principalul serviciu secret nu s-a mai aflat în situaţia de a fi subiect de controverse, dispute şi acuze atât de acute, cum se întâmplă în aceste zile tensionate.

Atunci, Serviciul Român de Informaţii, condus de Virgil Măgureanu (cel care îl şi înfiinţase, în martie 1990, după evenimentele de la Tg. Mureş) avea de contracarat suspiciunile şi acuzele de a fi un urmaş mascat al fostei Securităţi. Căreia, de fapt, îi şi preluase o parte din activ, neputând forma peste noapte cadre proprii, imune la moştenirea totalitară. Pe mai toată perioada mandatului, profesorul Măgureanu s-a aflat în centrul atenţiei, el însuşi fiind o persoană care agrea luminile rampei. Şi-a continuat activitatea şi sub Constantinescu (având avantajul de a se fi aflat în dezacord cu Iliescu, pe finalul mandatului acestuia), fiind schimbat abia când succesorul său, Costin Georgescu, şi-a făcut stagiul de ucenicie în America, alături de viitorul director al SIE, Cătălin Harnagea. Nefiind din domeniu, Georgescu s-a lăsat condus de adjuncţii săi, cel mai vizibil fiind fostul şef al Brigăzii Antiteroriste, Gheorghe Ştefănuţ, care i-a supravieţuit şi a fost influent şi sub următoarele directorate, în timp ce administrarea propriu-zisă a instituţiilor a intrat pe mâna unui specialist „civil”, generalul Gioni Popescu. Şefia Serviciului a fost preluată, la revenirea PSD la putere, de un parlamentar – Timofte – care, la rândul său a cedat controlul adjuncţilor, cel mai puternic dovedindu-se a fi în această perioadă generalul Marin. Se continua în acest fel o veritabilă maladie a sistemului – adjunctivita. Dacă Măgureanu luptase din greu să scape de cei pe care tot el îi promovase, urmaşii săi s-au împăcat cu situaţia, fiindu-le mai comod să-şi asume responsabilităţile de reprezentare şi de legătură cu mediul politic. În spatele lor, adjuncţii îşi formau propriile reţele de influenţă şi propriile formule de rezistenţă bazate pe spectaculoase promovări pe bază de „clan” – familie sau aparţinători. Odată cu demiterea lui Timofte, după episodul fugii lui Hayssam şi cu trecerea în rezervă a lui Gioni Popescu şi a lui Ştefănuţ, instituţia a fost preluată de un nou director – George Maior şi de o nouă reţea de adjuncţi, între care se afirmase prin abilităţile sale, tânărul general Coldea. Aceasta a devenit favoritul lui Băsescu, în urma activităţilor legate de eliberarea ostaticilor şi a fost promovat constant, fiind adevăratul canal de legătură al preşedintelui cu serviciul, pe lângă şi peste capul „politrucului” Maior. Această poziţie a făcut din Coldea „eminenţa cenuşie” a serviciului şi omul de contact cu celelalte servicii secrete occidentale,  a căror filială, în cadrul luptei antiteroriste a devenit SRI-ul. Din această poziţie, Coldea şi-a consolidat relaţiile în mediul politic ajungând să constituie factorul determinant în direcţionarea activităţilor penale ale DNA care, fără sprijinul şi logistica serviciului secret n-ar fi putut să facă, probabil, mare lucru. Majoritatea anchetelor anticorupţie derulate s-au bazat şi se bazează pe urmăriri operative şi interceptări derulate pe perioade îndelungate de timp, DNA efectuând, practic, operaţiunile de ordin birocratic. Frăţia dintre cele două instituţii s-a cimentat prin relaţia umană (?) pe care o reclamă Elena Udrea, dintre Coldea şi Kovesi. Scandalul în derulare vizează însă mai mult decât frustrările unor persoane scoase din joc: ies la iveală relaţii oculte dintre serviciu şi anumite personaje, între care unele de gen interlop, sau presiuni pe care colaboratori de lungă durată din domeniul business-ului, ajunşi pe poziţii politice influente, precum Ghiţă. Dealtfel, evoluţiile acestuia din urmă, de la membru activ al clanului ploieştean dirijat de Cosma, până la rolul de „consilier” al premierului sau de executiv al PSD (funcţie care îi era rezervată dacă Ponta devenea preşedinte, iar Dragnea îi lua locul) proiectează în centrul atenţiei mişcările suspecte din interiorul şi din jurul Serviciului.

„Revolta” Elenei Udrea are, între altele, meritul de a pune în evidenţă neconcordanţele dintre rolul instituţional al unei structuri doritoare de mai multă putere (şi de mai multe fonduri) şi presiunea unor demersuri nu prea constituţionale care s-au soldat cu demisia lui Maior.

„Scandalul Udrea” are toate premisele de a deveni „Dosarul SRI”...