Dor de Tucă...

Mărturisesc că nu m-am numărat printre fanii colegului Marius Tucă, în vremurile sale de glorie televizată. Existau, cred – dincolo de ce ținea de generație – între noi diferențe de percepție și de exercițiu al ocupației (temporare) de moderator de talk-show. Am intrat în branșă la începuturile fenomenului și, într-un fel, de nevoie. Am realizat însă, ca și unii dintre colegii din presa scrisă, impactul major al televiziunii asupra consumatorilor de produse media. Că n-a existat o școală de profil și ca fiecare și-a constituit prestația după cum a crezut sau a putut, e un lucru de-acum de la sine înțeles și mă îndoiesc că în școlile de profil apărute acum ca ciupercile după ploaie se prepară, cu adevărat, moderatori de profesie. Am avut șansa să trec prin vreo câteva televiziuni și să realizez acolo cicluri de emisiuni care s-au bucurat de succes, pe fondul unei audiențe care nu-și pierduse încă criteriile și exigențele ce decurgeau dintr-un real standard de cultură generală. Marius Tucă a erupt pur și simplu pe micul ecran, aducând cu sine o tentă de agresivitate care până atunci nu existase, dialogul din studiouri păstrând încă aparențele reverențiozității și ale unui limbaj adecvat. Tucă a ignorat cu bună intenție unele dintre aceste principii și, cu maniera sa frustă, de oltean născut, nu făcut, a început să-și marteleze invitații cu întrebări incomode și cu concluzii șocante. Sătul, probabil, de politețuri și problematici înalte, publicul de televiziune a receptat cu interes maniera aceasta, aducându-i lui Tucă o popularitate și o audiență pe care scrisul nu i le-ar fi putut oferi. N-a trecut mult și Tucă Show-ul a început să facă prozeliți, mai ales printre cei care încercau să compenseze deficitul de cultură și de înțelegere, cu agresivitatea. Genul a înflorit pe fondul concurenței tot mai acerbe din media audiovizuală și pe acela al pauperizării intelectuale accelerate a publicului consumator. În culmea gloriei, Tucă a făcut un gest neașteptat: a renunțat la orgoliul de a fi cel mai proeminent star al televiziunilor private. S-a întors la uneltele sale fundamentale și și-a dedicat forțele jurnalismului scris și altor inițiative private. Pentru mulți, decizia sa rămâne un mister. Pentru mine nu. Cred, mai degrabă, că Tucă a anticipat cu istețime direcția în care merg lucrurile. Nu cea mai bună. Și nici cea mai onorată. O consecință este chiar sub nasul său: evoluția stupefiantă a cumințelului pastor adventist, care a ajuns în faza de a-și jigni și înjura în direct interlocutorii. Față de ce se întâmplă astăzi nu doar în studiourile canalelor tabloidizate, dar și în cele ale unora cu pretenții, face din fazele acute ale intervențiilor lui Tucă veritabile icoane de pioșenie și reverență. Și trebuie să mărturisesc că a început să-mi fie dor de câte un Tucă Show în care personaje ahtiate după publicitate se lasă călcate în picioare, pe bună dreptate, doar ca să vorbească lumea în piață a doua zi despre ele. Dar care nu riscă să iasă din studiou cu un ochi învinețit sau în cârje...