Doi pe un balansoar: președinte și premier

Într-o recentă emisiune de televiziune în care l-am avut ca invitat pe Radu Vasile, fostul premier din perioada 1998-1999, am abordat spinoasa temă a relației dintre centrele de putere politică, la români, și, bineînțeles, în democrație. Dl Radu Vasile ilustrează prin propria sa persoană și prin relația tensionată pe care a avut-o cu președintele aferent, profilul acut al regimului dualist pe care l-a creat, prin imperfecțiunile sale, Constituția. Practic, cu o singură excepție - tandemul Ion Iliescu-Nicolae Văcăroiu - toate celelalte s-au așezat sub semnul unor tensiuni care au devenit explozive. Procesul a început chiar cu echipa Iliescu-Roman, în care „emanații” Revoluției au apucat-o devreme pe căi diferite, evoluând până la ruptura dramatică din septembrie 1991, când Petre Roman a ieșit de la guvernare într-un mod care mai stârnește și astăzi controverse. Nici echipa Iliescu-Năstase nu a fost una armonică, notele acute ale divergențelor nereverberând în exterior pe măsura intensității lor datorită complexelor pe care Năstase le avea față de părintele său politic și propensiunilor împăciuitoriste ale acestuia. Între Radu Vasile și Emil Constantinescu, nepotrivirile de caracter au fost aproape totale. Între ei n-a existat, pe plan uman, aproape nici un fel de comunicare, veneau din lumi diferite și tăiaseră cu ostentație orice punți de legătură. În cele vreo 16 luni de coabitare s-au călcat, practic, pe picioare și s-au ignorat reciproc până la nivelul de a face nefuncționale mecanismele de guvernare. Însăși scoaterea din joc a lui Radu Vasile s-a produs într-un mod care ar fi putut să genereze cea mai gravă criză politică din România, inițiativa neconstituțională a președintelui riscând să se întoarcă împotriva sa. L-a salvat doar lipsa de chef a Opoziției de a se complica, într-un moment în care se vedea deja cu sacii în căruță pentru viitorul scrutin electoral. Istoria se repetă fără ca cineva să învețe ceva din greșelile celor dinainte. Relația președinte-premier este din nou pe punctul de a se inflama. Motivele sunt, practic, aceleași: incompatibilități de ordin personal, pe fondul celor pe care Constituția revăzută nu le-a clarificat. Cele două funcții au, în continuare, prerogative care se încalecă, limitele acțiunii nefiind clar precizate. În plus, relația rămâne în plasa unei prejudecăți - aceea că între cele două funcții trebuie să existe și o compatibilitate de ordin uman, cea instituțională nefiind suficientă. Totuși, ceea ce se întâmplă acum limpezește cel puțin o zonă a acestei legături: apar tot mai limpezi limitele de acțiune ale puterii prezidențiale și faptul că guvernarea revine, practic, Executivului, intervențiile prezidențiale neavând rol practic, ci doar unul de atenționare. Concluzia surprinzătoare a discuției la care m-am referit a fost aceea că diferențele și adversitățile pot deveni, pe parcursul coabitării, atât de intense încât ele se pot prelungi, acut, dincolo de limitele mandatului: iată, chiar în ziua în care se difuza emisiunea, fostul președinte Constantinescu lansa o acuzație gravă: că fostul premier ar fi fost informator al Securității și că el însuși ar fi avut în mână dovada. La care ar fi renunțat din rațiuni superioare...