Dogma libertății de expresie

Apărute prin presa daneză încă de prin luna septembrie a anului trecut, niște caricaturi înfățișându-l, alături de celelalte simboluri religioase, și pe profetul Mahomed, răscolesc abia acum lumea musulmană, provocând demonstrații violente, soldate cu incendieri de ambasade și de sedii de firme occidentale și cu victime a căror vină este doar aceea de a se fi aflat în calea valului. Un val irațional și intolerant, care protestează și pedepsește pentru un lucru a cărui semnificație s-a pierdut de mult pe drum. Pentru că revolta nu se îndreaptă împotriva lipsei de inspirație a autorilor sau a editorilor - pentru marea majoritate a protestatarilor, obiectul fiind practic necunoscut - ci împotriva unei lumi care se caracterizează printr-o mare lipsă de înțelegere a resorturilor civilizației islamice. Caricaturile cu pricina nu sunt altceva decât detonatorul unor tensiuni acumulate cu precădere după 11 septembrie 2001, când între cele două civilizații s-a produs o ruptură profundă. Atacată în însăși inima sa, democrația occidentală a acuzat de această lovitură perfidă și nimicitoare întregul Islam. Neîncrederea și ostilitatea crescândă în comunitățile acestora a reverberat spre țările de origine, acutizând și mai mult un sistem de relații fragil și imprevizibil. Septembrie a declanșat un veritabil război rece al civilizațiilor, înfierbântat până la punctul de fierbere de campaniile militare din Afganistan și Irak. Trupele de ocupație au făcut conflictele ireconciliabile și iată că de ani buni Irak-ul este teatrul unei suite interminabile de atacuri sinucigașe care alimentează continuu prăpastia căscată între eliberați și eliberatori. Orientul islamic a descoperit, odată cu pretextul caricaturilor, o nouă formă de protest: aceea față de atingerea adusă simbolurilor sfinte, inatacabile, ale acestuia. Orice altceva mai poate fi tolerat - de la ocupația militară, la torturi în închisori, sau la expulzări - dar nu și atacul la dogmă! Profetul nu are înfățișare, el este prezent în toate câte există. Simpla încercare de a-i creiona trăsăturile se dovedește a fi blasfemia supremă. Iar blasfemia supremă naște o reacție pe măsură, care crește, alimentându-se din ea însăși și amenințând să pârjolească orice graniță dintre cele două moduri de gândire și de viață. Libertatea de expresie, invocată frecvent în aceste zile este la fel de neînțeles pentru lumea musulmană, ca și interdicția de a-l înfățișa pe profet pentru occidentali. Un alt fel de dogmă, la fel de periculoasă și plină de urmări imprevizibile. Poate chiar ireparabile.