Divertismentul tragic

30 de morţi. Deocamdată. Aşteptare sinistră. Vor mai fi încă pe atâţia, prooroceşte cu cruzime Arafat. Însă el e medic şi ştie la ce să se aştepte. Vreo şapte dintre victime n-au fost încă identificate. Unele nu pot fi identificate, pentru că focul le-a distrus trăsăturile. Părinţi sau rude care ştiu. Alţii care nu ştiu şi aşteaptă, sperând la o minune.

România n-a mai avut parte de o asemenea catastrofă colectivă din 1994, când s-a prăbuşit Airbus-ul la Tâncăbeşti. Atunci au fost 80 de morţi. Mentalul colectiv conectează mai lesne posibilitatea unui dezastru cu un aparat de zbor. Sau cu ceva ce circulă, în viteză. 

Mai puţin însă cu un club. Un loc unde oamenii se duc să se distreze, să se relaxeze. Şi, totuşi, într-un astfel de loc şi-au pierdut viaţa, în chinuri groaznice (arzând de vii sau inhalând gazele otrăvitoare) cei 30 de spectatori deja trecuţi în lumea umbrelor. Dintre cei 180 de răniţi internaţi în spitale, unii vor purta toată viaţa sechelele infernului prin care au trecut. Cei care mai au şanse...

Dramele celor pentru care acesta a fost ultimul concert din viaţa lor nu sunt egalate decât de drama părinţilor şi a rudelor care au sperat până în momentul în care au primit cumplita confirmare.

De aici înainte încep întrebările şi răspunsurile. Unele s-au pus chiar imediat după tragedie. Întreprinzătorii au făcut criminala economie de a tapeta sala cu un plastic inflamabil. Puteau să o facă cu unul ignufug, doar că acesta era mai scump – zice chiar cel care a făcut operaţiunea şi a trebuit să folosească ceea ce doreau patronii. Are chiar şi el o parte de vină, pentru că ştia care erau riscurile. Patronii erau de meserie, mai aveau câteva cluburi, iar unul dintre acestea trecuse deja printr-un astfel de episod. Regula profitului maxim cu cheltuieli minime i-a împins însă spre această soluţie. Ei dau vina pe managerii evenimentului, care ar fi trebuit să ia măsurile corespunzătoare. Ce fel de măsuri? Să mai aducă nişte extinctoare, pe lângă cele trei existente? Oricum, n-ar fi folosit la nimic, dată fiind viteza cu care s-a propagat incendiul. Degete acuzatoare se îndreaptă spre primarul Piedone. Acesta dă însă asigurări că „pe hârtie” el n-are nici o responsabilitate. S-a acoperit cu semnăturile pe proprie răspundere. Clubul era însă o zonă de risc şi inspectorii săi de la primărie ar fi trebuit să facă cuvenitele controale din care ar fi constatat că nici vorbă de cei 80 de spectatori pe care i-au indicat patronii, care ar fi avut acces în incintă. Vineri seară erau vreo 500! Ar mai fi nişte întrebări legate de serviciul 112, ai cărui operatori s-au dovedit criminal de sceptici faţă de ceea ce li se sesiza. Şi care au trimis un echipaj de poliţie să vadă ce se întâmplă acolo. Şi pentru pompieri, care au venit în recunoaştere în timpul în care catastrofa atinsese punctul culminant. Pentru că clubul avea un acces dificil pentru vehiculele de intervenţie.

Desigur, la toate aceste întrebări vom avea nişte răspunsuri, care din nefericire nu vor micşora proporţiile catastrofei. Şi nici nu-i vor readuce la viaţă pe cei morţi. Răspunsurile sunt însă necesare pentru a corecta şi completa lacunele din legislaţie care au făcut atât de lesnicioasă operaţiunea de punere pe picioare a unei afaceri de acest gen. Şi care explică, desigur, spectaculoasa înflorire a acestui gen de divertisment.

Un divertisment tragic...