Dispozitivul pentru electrificarea sângelui

În anii recenţi, au fost promovate diferite unităţi electro-medicinale în cadrul  expoziţiilor şi prin intermediul articolelor din reviste de specialitate, interviuri, cărţi etc. Există studii publicate în care se validează capacitatea aparatului doctorului Bob Beck de a produce „remisia spontană şi completă” în mii de pacienţi afectaţi de SIDA, cancer şi probleme de tipul oboselii cronice, printre multe altele. Dr. Beck a descoperit potenţialul de vindecare prin electrificarea sângelui după ce a citit un scurt articol din anul 1991 regăsit în jurnalul numit Noutăţi Ştiinţifice. În toamna anului 1990, doi oameni de ştiinţă, doctorii William Lyman şi Steven Kaali, care lucrau la Colegiul Medical Albert Einstein din New York, au făcut o descoperire importantă. Ei şi-au dat seama că pot inactiva virusul HIV prin aplicarea unui potenţial electric de curent direct cu voltaj mic unor fiole care conţineau sânge infectat. Iniţial, ei au descoperit această acţiune în laborator prin inserarea a doi electrozi de platină într-un tub de sticlă umplut cu sânge infectat cu HIV-1 (tipul 1). Apoi au aplicat curent direct acestor electrozi şi au observat că un curent electric cu valoarea cuprinsă între 50 şi 100 microamperi (uA) produce cel mai bun rezultat. Practic, toate particulele HIV-ului viral au fost afectate în timp ce celulele sângelui normal au rămas neafectate. Particulele virale nu au fost distruse direct de către curentul electric, ci din cauza faptului că învelişul proteic al virusului a fost afectat într-o asemenea măsură încât nu a mai putut produce „reverstranscriptaza”, o enzimă folosită de virus pentru a invada celulele umane. Reverstranscriptaza permite virusului să intre în linia celulei umane de tip T (numită cem-ss) şi să obţină controlul maşinilor de reproducere a ADN-ului. După ce foloseşte celula gazdă pentru a se reproduce de mii de ori, celula gazdă inflamată (numită acum sincitia sau celulă gigant) va exploda şi va împrăştia conţinutul în fluxul sanguin sau în sistemul limfatic. Acesta este modul în care se răspândeşte un virus, dar fără această enzimă (reverstranscriptaza), virusul HIV nu poate invada celula gazdă şi astfel devine vulnerabil la distrugerea indusă de sistemul imunitar. (detaliile experimentului pot fi citite în aplicaţia de patent a lui Kaali). Această descoperire a fost anunţată în mai multe reviste şi ziare între anii 1991-1992. Kaali a publicat două metode de folosire a terapiei. Prima implică extragerea unei cantităţi mici de sânge pentru a fi electrificat şi apoi re-inserat în corpul pacientului. A doua metodă foloseşte un generator electric în miniatură şi doi electrozi care sunt aplicaţi direct în lumenul unei artere. Pentru o terapie cu durata mare, unitatea de electrificare trebuie să fie luată şi conectată la o nouă arteră după 30-45 zile datorită faptului că ar provoca calcifierea în jurul electrodului ducând la blocarea şi rănirea arterei. Cu toate că această metodă a primit patentul din partea Oficiului de Patente al Statelor Unite şi cu toate că la vremea respectivă reprezenta o adevărată revoluţie în tratamentul HIV şi nu numai, imediat după anul 1992 nu s-a mai auzit absolut nimic despre această terapie sau tehnologie. Unii oameni care au avut norocul să citească articolele din ‘91-’92, au încercat să-i contacteze pe cei doi oameni de ştiinţă pentru a afla mai multe detalii şi pentru a obţine acceptul aplicării terapiei, dar fără succes. Lyman chiar a declarat că habar nu are despre ce este vorba, chiar şi cu patentul în faţă. Este clar că s-a pus presiune pe cercetarea lor şi acestor doi oameni de ştiinţă le-a fost interzisă oricare altă cercetare sau publicitate în acest sens.

Dr. Bob Beck
Norocul a făcut ca doctorul Bob Beck să dea peste unul dintre aceste articole şi, căutând patentul, s-a decis să construiască o astfel de unitate pentru a testa eficacitatea terapiei. Totuşi, el nu a dorit să folosească metoda invazivă (conectare directă la arteră). Problema este că dacă se aplică un potenţial electric de curent direct pe piele se va produce efectul eletrolizei şi asta ar cauza probleme. Astfel, Beck a proiectat un circuit de curent alternativ cu frecvenţe foarte mici, evitând problema electrolizei. Forma de undă pe care Beck a ales-o nu este o undă sinusoidală tipică, ci o undă pătrată bi-fazică. Undele pătrate generează un număr mare de armonici. Armonicile sunt frecvenţele multiplului frecvenţei originale. De exemplu, o undă pătrată de 4 Hz poate produce armonici de 8 Hz, 16 Hz, 32 Hz etc. Beck s-a hotărât să folosească frecvenţa de 3,92 Hz ca frecvenţă de bază şi a asamblat un oscilator simplu de undă pătrată. Adiţional, a folosit electrozi din oţel şi a început să experimenteze pe propriul corp noul aparat electrificator. În timp , a început să se simtă mai puternic, avea mai multă energie şi a început să piardă din greutate. După aproximativ 7-8 luni, greutatea lui a scăzut la jumătate (de la 140 kg la 70 kg) şi se simţea mai bine ca niciodată. Observând potenţialul de regenerare al tehnologiei a început un tur de conferinţe în care vorbea gratuit despre tehnologie şi în care împărţea schema de construire a aparatului. Pacienţii afectaţi de SIDA au experimentat o îmbunătăţire surprinzătoare a condiţiei lor de sănătate degradată prin folosirea electrificatorului de sânge, dar unitatea pare că poate ajuta în multe alte afecţiuni de tip auto-imun, viral sau bacterial. Există multe alte exemple de aparate sau teorii care completează această ştiinţă a bio-electricităţii.