Dincă

L-am cunoscut direct atunci când mi-a înmânat, personal, unica distincție pe care am obținut-o în trecutul regim: la aniversarea a 25 de ani de existență ai ziarului la care lucram pe atunci, m-am regăsit - spre surprinderea mea - pe lista celor recompensați cu o medalie. Medalia Muncii. La festivitatea care a avut loc la Teatrul Mic, primarul general al Capitalei a participat în persoană. Mi-l amintesc, slab, înalt, cu o căutătură severă, strângând mâna, muncitorește. Îl știam din faima pe care o avea, de a fi dur și fără milă. Băgase pe mulți la pușcărie, pentru diferite hoții sau culpe întâlnite în catalogul dușmanilor orânduirii, de unde și porecla pe care o primise: Ion Te-leagă. Pentru București, mandatul său a fost unul pozitiv și față de predecesorul său, Cioară, era unul care părea să poată înțelege anumite situații. L-a prins în funcție cutremurul din 1977, când a beneficiat, în acțiunile sale, de un suport popular deschis. L-am revăzut, la televizor, în timpul procesului foștilor membri CPEx. Făcea parte din „banda celor 4” care se nimeriseră să dea socoteală și pentru erorile celor care nu mai erau în funcții. Față de un histrion, ca Postelnicu, de un prostănac sadea, ca Bobu, sau de un ramolit ca Mănescu, a impresionat printr-o ținută demnă și prin asumarea deschisă a culpelor care i se puneau în spinare. Cu barbă albă, căruntă, tras la față, ajunsese să capete imaginea unui ascet. A ieșit apoi din vizorul interesului public. După câțiva ani de pușcărie a fost eliberat pe motive medicale. A rămas o perioadă inactiv până când ginerii săi, deveniți oameni de afaceri prosperi, l-au pus la treabă dându-i pe mână un business mărunt. În 1997, când se împlineau două decenii de la tragedia națională care a fost marele cutremur din ‘77, l-am căutat ca să-l invit la o emisiune de televiziune. Întâi a refuzat. Apoi, după ce s-a gândit mai bine, a acceptat: „Le datorez acest lucru celor alături de care am încercat să vindecăm rănile lăsate de cutremur”. În emisiune a fost ponderat și precis în amănunte. Deși purtând sechelele limbii de lemn, discursul lui era incomparabil mai coerent și vădea o cunoaștere superioară a realităților bucureștene decât cel al primarilor de pe atunci, Halaicu sau Lis. În relația cu cuplul dictatorial își asuma deschis lipsa de curaj și de atitudine față de excesele acestora: „Am fost militar 27 de ani. Eram obișnuit să execut ordine”. Deși considerat în epocă un apropiat al Elenei Ceaușescu, avea o părere execrabilă despre aceasta. „Incultă și rea”. Avea și o problemă care pe atunci îl obseda: ce s-a întâmplat cu cele 500 milioane de dolari din ajutoare externe rămase după ce Elena Ceaușescu a hotărât sistarea consolidărilor la clădirile afectate, afirmând că singurul care ar mai putea da relații ar fi mâna dreaptă a Elenei, Ion Ursu, cel salvat miraculos de ruși din arestul de la Jilava... Ion Dincă s-a stins din viață zilele trecute. A fost unul din corifeii unui regim opresiv, remarcându-se prin duritate și disciplină oarbă. Tot el, după ‘89 este cel care a devenit un cetățean onest și responsabil, asumându-și partea de vină din responsabilitate colectivă pentru acțiunile opresive ale sistemului. Sunt oare oamenii sub vreme sau sub sisteme?