Din rapoartele CIA, secretele oraşelor crescute din „armament”. Victoria şi Zărneştiul

În anii ’50, potrivit rapoartelor Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) din Statele Unite, România era un producător modest de arme mici şi piese de artilerie. Cele câteva uzine care fabricau pistoale, puşti, carabine, mitraliere uşoare şi pistoale automate reuşeau să acopere o parte importantă din necesarul armatei române, însă ţara rămânea dependentă de importuri pentru artileria şi armamentul greu.
În acei ani, oraşe ca Zărneşti, Copşa Mică şi Cugir se dezvoltau rapid în jurul unor uzine miliatre, în timp ce alte centre industriale, ca Victoria şi Bumbeşti-Jiu, erau planificate şi extinse odată cu noile fabrici chimice şi militare ridicate la poalele Carpaţilor.
Uzinele metalurgice de la Reşiţa, cu o tradiţie îndelungată, se numărau printre marii furnizori de materiale pentru industria militară. Dezvoltarea ei înainta anevoios, din cauza lipsei materiilor prime şi a deficitului de tehnicieni calificaţi. De la începutul anilor ’50, investiţiile în fabricile de armament au crescut, într-o perioadă în care industria strategică a României se afla sub o puternică influenţă sovietică.
Un raport CIA din 1954 descria amploarea militarizării ţării. Noi aerodromuri şi hangare, unele subterane, erau construite sau extinse, zone strategice deveniseră interzise, iar trupe sovietice erau cantonate în mai multe regiuni ale României. În acelaşi timp, mari întreprinderi civile erau adaptate producţiei militare.
Fostele fabrici IAR din Braşov erau folosite pentru construirea tancurilor şi a vehiculelor militare, uzinele „I.C. Frimu” din Sinaia produceau şi reparau armament, iar fabricile de explozibili din zona Făgăraşului deserveau această industrie. CIA semnala şi construirea unor depozite militare, a unor infrastructuri energetice păzite şi militarizate şi extinderea controlului asupra marilor centre industriale.
Acelaşi raport arăta că mai multe fabrici civile fuseseră adaptate în primii ani ai regimului comunist pentru producţia militară. Printre ele se aflau uzine din Arad, Cugir şi Baia Mare, unde, potrivit informatorilor CIA, erau fabricate mitraliere şi modele sovietice de armament, unele destinate exportului.
„În general, se poate spune că în toate fazele vieţii şi producţiei din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga ţară într-o uzină imensă pentru folosinţa sovieticilor”, arăta raportul CIA din 1954.

Victoria - Munţii Făgăraşului
La poalele Munţilor Făgăraş, oraşul Victoria seamănă, ca înfăţişare, cu alte centre muncitoreşti dezvoltate la mijlocul secolului XX în jurul unor uzine strategice.
Blocurile ridicate în primii ani ai regimului comunist, aleile largi şi spaţiile verzi din centru contrastează cu cartierele de blocuri de confort redus, înghesuite la marginea localităţii. La fel ca în Bumbeşti Jiu, pădurea ascunde vechea platformă industrială, iar o cale ferată dezafectată, asemenea celei de la Cugir, aminteşte de perioada în care mii de muncitori şi mărfuri circulau zilnic spre uzine.
Victoria a fost construită aproape de la zero în jurul unor fabrici de pulberi explozive ridicate începând din 1938, pe circa 900 de hectare de teren. Dezvoltarea uzinelor a atras muncitori din numeroase regiuni ale ţării şi a dus la apariţia Coloniei Ucea, nucleul viitorului oraş. Localitatea a fost declarată oraş în 1954, când avea aproape 3.000 de locuitori. În anii ’50, autorităţile prezentau Victoria drept unul dintre simbolurile noii industrializări.
„Pe locul unde în trecut nu exista decât câmpie se ridică acum, pentru oamenii muncii, un oraş socialist”, informa publicaţia „Apărarea patriei” în 1956. Primele cartiere au fost construite după un proiect atribuit unui arhitect georgian, cu blocuri joase, camere spaţioase, tavane înalte şi vaste zone verzi.
În deceniile următoare, oraşul a crescut odată cu platforma chimică. Spre sfârşitul regimului comunist, Victoria avea peste 10.000 de locuitori, iar combinatul Viromet, unde se produceau metanol şi alte substanţe chimice, era principalul angajator al localităţii.
După 1990, declinul industriei a schimbat radical oraşul. Numeroase secţii ale combinatului au fost închise, familii întregi au plecat, iar populaţia a scăzut la mai puţin de 6.500 de locuitori la recensământul din 2021. Calea ferată şi gara oraşului au fost dezafectate, iar o parte dintre vechile instalaţii industriale au rămas abandonate în pădure.

Zărneşti - Piatra Craiului
Oraşul Zărneşti, aflat la poalele Munţilor Piatra Craiului, îşi datorează şi el o mare parte din dezvoltarea din secolul XX industriei militare. Spre deosebire de alte foste centre muncitoreşti, localitatea şi-a păstrat însă atractivitatea şi datorită poziţiei sale turistice, la intrarea într-una dintre cele mai spectaculoase zone montane din România.
La Tohanu Vechi, actual cartier al Zărneştiului, industriaşul Nicolae Malaxa a ridicat la sfârşitul anilor ’30 una dintre marile fabrici de muniţii ale României. Construcţia s-a făcut într-un ritm impresionant: uzina, întinsă pe aproximativ 300 de hectare, a fost realizată în numai 14 luni, între 1937 şi 1938.
„În această regiune, unde e aşezată fabrica de muniţii iniţiată şi ridicată de domnul inginer Malaxa pe o întindere de 300 de hectare, au robotit ca furnicile, ziua şi noaptea, timp de un an fără întrerupere 13.000 de oameni”, informa ziarul Timpul în 1938.
Presa vremii descria fabrica drept un complex modern, ale cărui pavilioane răspândite pe sute de hectare semănau mai degrabă cu un sanatoriu elegant decât cu o uzină de armament. Amplasarea la poalele munţilor îi oferea, în acelaşi timp, izolarea necesară unei asemenea industrii strategice.
După instaurarea regimului comunist, fabrica a fost naţionalizată şi a continuat să producă armament şi muniţie. În deceniile următoare, uzina de la Tohan a devenit unul dintre principalii angajatori ai zonei şi a contribuit la extinderea Zărneştiului cu noi cartiere muncitoreşti. Producţia militară a fost completată de cea a bicicletelor Pegas şi Tohan şi a motoretelor Mobra.
După 1990, industria locală s-a restrâns, însă Zărneştiul a rămas atractiv şi prin apropierea de Munţii Piatra Craiului şi de zona Branului.

Cugir - Munţii Şureanu
Aflat la poalele Munţilor Şureanu, Cugir s-a dezvoltat puternic în anii ’50 în jurul fabricii de armament, care ajunsese atunci să aibă aproape tot atâţia angajaţi câţi locuitori avea oraşul.
Uzina avea însă o istorie mult mai veche. Primele ateliere metalurgice au fost înfiinţate la Cugir în jurul anului 1799, iar în 1926 au fost extinse odată cu apariţia „Uzinelor Metalurgice Cugir - Copşa Mică”. În anii ’30–’40, Cugirul devenise deja un centru al industriei de armament, aici fiind produs inclusiv pistolul-mitralieră Oriţa. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fabrica a fost ţinta raidurilor aviaţiei americane, fără a suferi distrugeri majore.
După război, uzinele de la Cugir şi Copşa Mică au rămas printre cele mai importante centre ale producţiei de armament din România.
În 1949, o parte importantă a producţiei uzinei din Cugir era încă destinată maşinilor de cusut, însă numai doi ani mai târziu fabrica fusese reconvertită pentru producţia de arme mici: pistoale, puşti automate, mitraliere şi muniţii. Aproape 4.000 de oameni lucrau aici în 1951, potrivit unui raport CIA din anul următor.
„Utilajele folosite în fabrică sunt de producţie germană şi elveţiană şi se spune că sunt de o calitate excelentă. Unele dintre instalaţii sunt noi şi încă nu au fost folosite. Fabrica este bine organizată şi cei mai mulţi dintre angajaţi şi-au menţinut poziţiile pe care le aveau în trecut”, arăta o notă secretă a CIA din 1952.
În deceniile următoare, uzina s-a extins, iar odată cu ea a crescut şi Cugirul. Au fost construite cartiere de blocuri pentru miile de muncitori, iar fabrica şi-a diversificat producţia, de la armament la maşini-unelte, agregate şi produse electrocasnice.
„În perioada anilor 1980-1990, numărul angajaţilor din uzină depăşea numărul total al locuitorilor oraşului, iar trenul muncitoresc etajat, Cugireana, care lega oraşul de împrejurimi era unul dintre cele mai lungi din această parte a Europei”, arată istoricul oraşului, cu aproape 20.000 de locuitori.
După 1990, industria locală s-a diversificat, însă Cugirul şi-a păstrat legătura cu producţia de apărare. Fabrica de Arme Cugir şi Uzina Mecanică Cugir, ambele din structura Romarm, continuă tradiţia industriei de apărare, alături de companiile din industria auto, care au devenit în ultimele decenii angajatori importanţi ai oraşului.

Bumbeşti-Jiu - Defileul Jiului
Bumbeşti-Jiu, un oraş din Gorj cu mai puţin de 8.000 de locuitori s-a dezvoltat şi el în jurul industriei militare, chiar dacă este mai cunoscut pentru marile şantiere muncitoreşti ale căii ferate Bumbeşti–Livezeni, care traversează Defileul Jiului.
La marginea oraşului se află Uzina Mecanică Sadu, înfiinţată în 1939 ca „Pirotehnia Armatei” şi destinată încă de la început producţiei de muniţie de infanterie. După război, fabrica şi-a reluat producţia de muniţie, preluând atunci modele sovietice.
În anii ’50, uzina producea pistoale de calibrul 7,62 mm, grenade şi diverse mecanisme explozibile. O notă informativă a CIA din 1952 arăta că mai mulţi specialişti sovietici veniseră la Sadu pentru a supraveghea şi creşte producţia.
„Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau aşa-zisele indicaţii, întotdeauna zbiară la ei. Programul lor zilnic începe dimineaţa la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”, arăta nota CIA din 1952.
Fabrica avea atunci circa 1.000 de angajaţi, mai bine plătiţi decât muncitorii din alte sectoare şi angajaţi prin contracte de cel puţin cinci ani. Fabrica era păzită de aproximativ 120 de militari înarmaţi, iar Securitatea din Târgu Jiu îi asigura protecţia.
În deceniile comuniste, uzina a contribuit decisiv la dezvoltarea oraşului şi a cartierelor muncitoreşti din zona Văii Sadului. După 1990 însă, industria locală a intrat în declin, iar activitatea fostului mare centru al industriei de apărare s-a restrâns considerabil. Mulţi localnici păstrează nostalgia comunismului.

Mârşa, Copşa Mică, Făgăraş
Industria militară şi marile uzine strategice au modelat şi alte localităţi de la poalele Carpaţilor. La Mârşa, localitate aparţinând oraşului Avrig, în judeţul Sibiu, uriaşa uzină mecanică a susţinut timp de decenii o colonie muncitorească ridicată lângă platforma industrială. Fabrica producea vehicule şi utilaje speciale pentru armată, inclusiv componente şi echipamente destinate tancurilor, pe lângă producţia civilă.
La Copşa Mică, vechea uzină metalurgică legată în perioada interbelică de Cugir a contribuit la transformarea localităţii într-un centru industrial, iar la Făgăraş marile fabrici chimice şi de explozivi au devenit principalii angajatori ai oraşului şi ai zonei.