Dilema Americii

America se află în momentul care s-ar putea să marcheze o cotitură în istoria bicentenară a celei mai admirate și mai detestate dintre democrațiile lumii: posibilitatea ca pentru prima dată, cea mai înaltă funcție din stat să revină unui reprezentant al unei minorități. Și nu doar al unei minorități, ci chiar al aceleia despre care se consideră, din diverse rațiuni, că n-ar putea da Amercii un președinte: cea de culoare. Două au fost tabu-urile politice ale Americii. Niciodată, s-a consiserat multă vreme, un negru sau o femeie nu vor avea acces la Casa Albă. O singură dată un alt negru s-a încumetat să emită pretenții, dar a renunțat rapid: pastorul Jesse Jackson. Iar Hillary Clinton a fost prima femeie din istoria Americii care a dorit să se întoarcă la Casa Albă, dar pe locul „șoferului”. Anii 2007 și 2008 au reprezentat perioada de maximă răsturnare a oricăror idei preconcepute. Începutul fusese făcut prin toleranța cu care societatea a acceptat, în cele din urmă, aventura din debara a lui Bill Clinton. Cu doar câțiva ani în urmă, un alt candidat, Gary Hart, a fost nevoit să se retragă din campanie doar pentru că s-a aflat că avusese o amantă. Rigiditatea morală și principiile sacrosancte ale familiei au fost abandonate însă cu repeziciune de o societate tot mai puțin bigotă, tot mai puțin omogenă și tot mai supusă influențelor liberale și libertine. America cu drept de vot nu mai este preocupată de amantele președinților și ale candidaților. Nu mai este preocupată nici măcar de faptul că o femeie ar putea ajunge să conducă o națiune făurită de bărbații cuceritori ai Westului sălbatic. Iată că nu mai este preocupată nici de faptul că președinte ar putea deveni un urmaș de-al sclavilor aduși din Africa cu trei secole în urmă (chiar dacă Obama are o ascendență africană mai recentă, tatăl său venind de bună voie din Kenia). America este profund preocupată de ce se întâmplă cu ea. De rolul tot mai ambiguu pe care-l joacă pe tabla de șah mondială. De transformarea sa, din promotor al libertăților, în jandarm mondial. De libertatea fără limite de care se bucură sistemul financiar și despre venerarea, tot mai nerușinată, a „vițelului de aur”, în dauna altor valori. Nici în visele cele mai urâte ale apărătorilor „doctrinei WASP” nu s-ar fi produs un scenariu ca cel de față: ca, mai întâi, partidul cu cele mai mari șanse la câștigarea președinției, să aibă de ales între o femeie și un negru. Iar apoi ca negrul să aibe șansele cele mai mari împotriva unui alb, supercalificat după grila clasică! Din păcate, McCain este departe de standardul unui președinte - de care se apropie cu aplomb Obama. Este și prea în vârstă - ar fi cel mai bătrân ocupant al Casei Albe. Și, în plus, și-a ales drept coechipier tot o femeie, însă una incomparabil mai puțin dotată (intelectual) decât consoarta lui Clinton. Așa încât sunt convins că, deși cu inima îndoită, majoritatea americanilor vor vota pentru Obama: omul de la care așteaptă rezolvarea tuturor problemelor pe care le-a creat, în opt ani de guvernare dezastruoasă, juniorul Bush. Dezastruoasă pentru americanul de rând, nu și pentru cei care au beneficiat din plin de războaiele sale.