Dezmeticirea TVR-ului?

Deși n-a fost încă definitivat pe post, dl Sassu pare a fi înțeles deja care sunt problemele postului public de televiziune. Probleme cronice, a căror rădăcină se află în chiar noua condiție în care aceasta s-a trezit după Revoluție. Vreme de vreo patru ani, cât a fost singură pe piața audiovizuală, Televiziunea publică și-a premis să evolueze fără vreun program, pe valul actualității și al bătăliilor acerbe pentru controlul său. Pentru că televiziunea a rămas, în toată această perioadă, principalul vector de influență, mass media cu cea mai mare foță de penetrare în conștiința publică. Având ca locomotivă departamentul de știri, instituția din Dorobanți nu și-a pus, pe acest parcurs, probleme privitoare la reformare, perfecționare și nici măcar la concurență. Aceasta era angrenată, prin monopolul pe care l-a deținut până la crearea CNA și la democratizarea undelor herziene, pe care au început să se insinueze, la început timid, iar apoi în forță, televiziunile private alternative, într-o cursă de una singură! Prima breșă a făcut-o SOTI, o înjghebare modestă și mult prea părtinitoare pentru a putea deveni credibilă, care nu a făcut decât să sublinieze decalajul de calitate și performanțe dintre instituția de stat și ce putea să dea la acea oră inițiativa privată. Alegerile din 1992 au fost ulimele în care cuvântul decisiv l-a avut Televiziunea Română. În 1996 apăruseră deja, pe firmament, mai întâi Tele 7 abc - cu echipamente germane la mâna a doua, aduse de Marcel Avram - apoi ProTv, cu un debut exploziv purtând marca americană a CME-ului și Antena 1, prima instituție sută la sută românească în domeniu. Toate acestea și-au tras resursele umane și tehnice din bagajul acoperitor al televiziunii publice. A fost perioada marelui exod de cadre și a basculării în jos, pe scara audienței, a postului care nu de mult o controlat autoritar. Alegerile din 1996 și „schimbarea” au purtat din plin amprenta diversității mesajelor pe care o permitea un audio-vizual pe care forțele politice și-l împărțiseră deja. De aici a plecat lungul drum de bejanie pe care televiziunea publică, cu o schemă uriașă, cu resurse enorme, dar prost folosite, și cu manageri lipsiți de har l-a parcurs târându-se pe la mijlocul plutonului, în urma noilor vedete și în mijlocul puzderiei de outsideri creați de felurite interese, dintre care prea puține erau comerciale. Televiziunea publică s-a trezit că în disputa cu restul competitorilor nu prea mai are instrumente. Și atunci a ales varianta cea mai păguboasă: să-i concureze cu armele lor. A fost, din capul locului un război pierdut, tabloidizarea nepotrivindu-se nici cu profilul și nici cu publicul său. Dl Sassu a realizat și el acest lucru, iar acum își bate capul să descopere veritabilele atuuri ale TVR, care țin, probabil, de tradiție și de publicul captiv.