Dezmățul bugetar și „pericolul” FMI

Tupeul tăricean al fostului premier iese la iveală cu fiecare ocazie. Deși un elementar bun simț ar trebui să-l îndemne spre clasica atitudine a „ciocului mic”, dealerul de mașini iese la rampă gătit cu papion și dă lecții de administrație și de politică. Cea mai recentă - și mai flagrantă - poziție a sa este cea legată de FMI. În pur stil orwellian, deputatul Călin Popescu încearcă acum să ne convingă de justețea deciziei de a se renunța la acordul cu FMI, în 2005, trecând sub tăcere faptul că, în realitate, FMI-ul a denunțat acordul, menționând printre cauze și adoptarea grăbită și pripită a cotei unice de impozitare, care contravenea înțelgerilor anterioare. Șmecherește, fără a se baza pe vreun document aferent, liderul liberal susține că, după vreun an sau doi, oficialii FMI și-ar fi făcut „mea culpa” și i-ar fi spus că dacă știau că lucrurile vor merge atât de bine cu cota unică, nu s-ar fi opus introducerii acesteia. Bref: fostul titular de la Palatul Victoria dorește să ne convingă că lucrurile au mers foarte bine fără FMI și că nici acum n-ar avea vreun rost să ne băgăm gâtul în jugul instituției de credit, pentru că bani s-ar găsi pe piață. Este invocat regimul de tristă amintire pe care fondul l-a impus României în anii în care ne-a monitorizat drastic. „Adio libertate socială și economică!”, vrea să spună Tăriceanu, grozăvindu-se că a condus unicul guvern neasistat de FMI și ce bine au mers atunci lucrurile. Demonstrația lui Tăriceanu este una de mai multe ori falsă. În primul rând, datorită faptului că relativa prosperitate economică, însoțită de o creștere semnificativă, nu s-a datorat politicii înțelepte a guvernelor conduse de el, ci unor acumulări în timp, realizate inclusiv de guvernările monitorizate de FMI. Strânși cu ușa, guvernanții n-au putut să dea drumul la robinetul cheltuielilor bugetare după cum le-ar fi dictat interesele electorale și au fost obligați să mențină un echilibru între venituri și alocarea acestora. A mai contribuit la această situație și aportul „căpșunarilor”, care au pompat sume importante dintr-o Europă aflată pe valul dezvoltării și fără ei n-ar fi reușit să-și atingă unele dintre obiective. Nu în ultimul rând, a contribuit la situația gestionată de liberali boom-ul imobiliar, sumele enorme vehiculate prin creșterea necontrolată a prețurilor la terenuri și construcții. În aceste condiții, asemeni găinii care se cocoță în vârful grămezii de gunoi de unde-și cotcodăcește ascensiunea, Tăriceanu și gașca sa de profitori au dorit să-și cucurigheze meritele unei creșteri economice nicidecum sănătoase, durabile, ca fiind ale unor principii ale căror promotori au fost ei și ai lor. Pe acest fond, guvernul și-a permis să declanșeze o cursă inconștientă de creștere a cheltuielilor bugetare, prin intermediul cărora își fidelizau o categorie de impact electoral. Fără tutela FMI-ului, masa de bugetari s-a dublat, iar veniturile acestora au crescut în fiecare an cu câte 20 la sută! Este un fenomen pe care nu l-a cunoscut nicio altă economie emergentă! Dezmățul bugetar s-a concretizat nu doar în umflarea peste măsură a aparatului birocratic, dar și cu deschiderea robinetului inițiativelor: au explodat sporurile, recompensele, tichetele, incentivele și premierile de tot felul, iar controlul acestui torent a devenit aproape inexistent. Rezultatul este crearea unei poveri pe care cei doar vreo 3 milioane de angajați din sectorul productiv n-o mai pot duce. Este motivul pentru care cred că guvernul Boc, oricât de bune ar fi intențiile sale (poticnite, însă, de la primii pași, într-o austeritate cosmetică, pe fondul presiunii noii clientele politice), nu va reuși să facă față singur presiunilor sindicale și ale altor cercuri interesate. Singurul ajutor poate veni de la FMI și de la constrângerile pe care le va impune acesta și care nu vor mai putea fi negociate la masa verde cu sindicaliștii de catifea.