Dezbinare-n cuget și simțiri

Aniversarea istoricei uniri, cea care a semnat actul de naștere al României moderne la 1859, prefațând desăvârșirea unui proces exemplar decis prin voință populară la 1918, sună fals în contextul actual. Adunați de nevoie și fără chef la Iași, liderii noștri politici au aniversat privind chiorâș unii spre alții și neștiind cum să facă să nu li se încrucișeze drumurile. Din atitudinea lor derivă și o tot mai marcată dezbinare la nivel colectiv, România împărținde-se, din nou, păgubos și neverosimil, în mai multe clone. Oricât ar părea de paradoxal, am sentimentul că niciodată românii n-au fost mai uniți, „în cuget și simțiri”, decât atunci când asupra lor s-a abătut teroarea ideologică a comunismului autoritarist. Atunci România a fost, pe de o parte, divizată între „ei” și „noi”, iar pe de alta s-a coagulat într-o rezistență tăcută, dar consecventă, împotriva bunului plac care ridica întreaga națiune la condiția de turmă, fără drepturi dar cu nelimitate obligații. Din această „unire” a rezultat explozia populară din decembrie 1989. A fost o despărțire violentă de o realitate anacronică și împovărătoare și s-a văzut, mai bine ca oricând, cât erau de singuri, de izolați și de rupți de realitate, cei mai „iubiți” dintre muritori. Din păcate, sentimentul ăsta de înfrățire generală n-a durat mult. Ba a durat chiar foarte puțin, până când adversitățile și diversitățile ținute în frâu de controlul totalitar s-au dezlănțuit. Am asistat vreme de câțiva ani la cele mai îndârjite și mai nefirești dispute de principii a căror miză era era una foarte materială: acapararea puterii, într-un sistem care proclamă, dar nu aplică, principiile democrației. Exercițiul unei libertăți asumate dincolo de limitele ei firești a fost corectat și ratificat de obiectivul fundamental-intrarea în marea familie europeană. Pasul a fost făcut și o dată ajunși acolo, românii demonstrează că nu sunt în stare să respecte nici spiritul și nici litera comportamentului democratic. Nesfârșitele dispute, utilizarea instituțiilor pentru șicanarea adversarilor, invectiva și insolența au devenit instrumente de lucru curente. Unirea a dispărut și din cuget și din simțiri, dar continuă să fie sărbătorită cu fals respect și lipsă de pudoare...