Dezastrul popular

Atunci când s-a despărţit de partidul său de suflet (“Adio PDL!”) Traian Băsescu acţiona sub un impuls emoţional: rănit în orgoliul său de nerecunoştinţa celor pe care-i purtase de la disoluţie spre vârful puterii, prin ignorarea dorinţei sale de a avea ca urmaş la comandă un anume politician(ă) şi nu cel pe care-l dorea majoritatea, a renunţat la o realitate în favoarea unei ficţiuni. Că se aştepta, totuşi, la o astfel de reacţie şi că nu conta sută la sută pe docilitatea pedeliştilor s-a văzut din faptul că, deja, în laboratoarele Cotrocenilor se clocea un alt proiect politic, dezvăluit prematur de rezervarea de către notarul familiei a denumirii de “mişcare populară”. Congresul care a rejectat-o pe Udrea, în contra susţinerii sale ultimative, în favoarea indisciplinatului Blaga, căruia i-a fost testată docilitatea până la limita rezistenţei, părea că va pune bazele adevăratei construcţii politice băsiste, căruia acesta i se va dedica trup şi suflet după părăsirea Cotrocenilor.
Pentru prima dată, însă, Băsescu n-a evaluat corect situaţia. Şi asta pentru că s-a dovedit  a fi prea implicat. Reacţia emoţională a prevalat în faţa analizei lucide şi noul partid a fost edificat cu cărămizi şi moloz rămase de pe la alte construcţii. Ce-a ieşit a fost un fel de palat ţigănesc al cărui turnuleţ principal avea rotunjimile specifice delfinei. Toate precauţiile iniţiale – înfiinţarea Fundaţiei, numirea provizorie în fruntea partidului a unui ţuţăr incolor şi inodor, simulacrul de congres – s-au dovedit simple mofturi menite să sublinieze adevăratul mesaj: Elena Udrea sunt eu! Rezultatul spectaculos obţinut la europarlamentare (un 6% e, totuşi, ceva, faţă de nimic) l-a făcut pe preşedinte să creadă în viabilitatea proiectului. Lovitura de graţie avea să vină însă de la neaşteptatul proiect de fuziune dintre PNL şi PDL care lăsa Mişcarea Populară într-un ofside major, singură şi neliniştită în dreapta dreptei. A fost momentul în care tensiunile şi nemulţumirile generate de stilul autoritar al Elenei Udrea au început să răbufnească şi să-şi împrăştie schijele dezertării în jur. Membri cu pedigree care însă n-au primit onorurile aşteptate au părăsit unul câte unul corabia fragilă a mişcării. Candidatul desemnat chiar de către Băsescu a fost bruiat şi rejectat de la vârf, iar scandalurile au culminat cu “asumarea” candidaturii pe care parcă şi Zeus o considerase prematură.
Pe parcursul de până la prezidenţiale PMP-ul are toate şansele să piardă şi bruma de procente europarlamentare, în timp ce bărcuţa care-l aştepta pe preşedinte să se instaleze la cârmă ia apă din greu. Mişcarea Populară se transformă, sub ochii creatorului său, într-o epavă. Fără măcar un colac de salvare…