Deținuții politici

Din închisoare, unde ispășește pentru o vină ce n-a convins nici o persoană de bun simț, Adrian Năstase face considerații asupra propriei situații, definindu-se ca „deținut politic”. Conform Constituției așa ceva nu există. Sau ar trebui să nu existe, într-o țară în care Justiția își face datoria, iar indivizii sunt judecați și condamnați pentru faptele antisociale reale pe care le comit. Mai mult, o rezoluție a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1900/2012) privitoare la definiția „deținutului politic” specifică: un deținut poate fi considerat condamnat din rațiuni politice dacă „pedeapsa este rezultatul unor procedee care sunt evident incorecte și apar a fi legate de motivații politice ale autorităților”. Chiar și regimurile totalitare s-au ferit de această supoziție. Ceaușescu a clamat sus și tare că după 1964, când au fost eliberați deținuții politici, condamnați de regimul comunist că așa ceva n-ar mai exista în România. Și avea dreptate – pentru că cei care se făceau vinovați de abateri de la linia partidului erau judecați și condamnați pentru delicte de drept comun. Era floare la ureche pentru orice procuror comunist să realizeze o astfel de încadrare - de la deținerea de valută până la călătorie frauduloasă cu tramvaiul. Reflexul acesta a rămas înrădăcinat în mentalitatea organelor „democratice”. Iar Năstase a fost târât 6 ani prin tribunale pentru niște afișe electorale pe care nimeni nu a reușit să demonstreze că el le-ar fi comandat, fiind condamnat de un complet de judecată care n-a îndrăznit să meargă contra curentului chiar dacă argumentația sa nu rezistă nici la examinarea unui stagiar în avocatură. Năstase a fost „vânat” cu obstinație, într-o campanie care a alăturat interese interne și externe: interne – ale Puterii care dorea să elimine un concurent periculos și externe – ale unor forțe care veneau în el un obstacol în atingerea unor interese. Ce argument mai convingător față de aspect politic al acestui caz decât acela că comisia Europeană, prin comisarul Reding solicita date din dosarele lui Năstase, sau că aceeași comisie presa Bucureștiul ca nu cumva să se acorde grațieri în perioada mandatului prezidențial provizoriu? Erau interesați cei de la Bruxelles de principiile democratice în general sau de cazul Năstase în special? Ca să nu mai amintim de atitudinea flagrant duplicitară a acelorași lideri europeni în cazurile practic identice Timoșenko și Năstase. Ceea ce mi se pare cu totul inadmisibil este indiferența sau dezinteresul cu care societatea civilă, cea atât de preocupată de aspectele nedemocratice din societate a acceptat această violare flagrantă a oricăror principii în numele cărora există și activează. Comportamantul incorect și partizan al unei justiții doar în aparență independente a marcat cea mai flagrantă incorectitudine cu ocazia deciziei luate pe picioar de un grup de judecători de la instanța supremă de a nu se lua în considerare în stabilitea termenelor perioadele în care dosarele vizau aspecte de neconstituționalitate – cu trimitere directă la cazul Năstase. Nimeni – nici MJ, nici CSM și nici Uniunea Europeană, prin cureaua sa de transmisie, Monica Macovei nu a sesizat această ilegalitate crasă rămasă în vigoare fără nici un fel de replică. Iată de ce cred că în cazul Năstase, Justiția nu și-a spus ultimul cuvânt. Ea rămâne datoare cu reperațiile constituționale și penale care se impun.