Despre solidaritatea strângerii curelei...

Din toate câte i s-au pus în cârca președintelui Traian Băsescu în cei aproape șase ani de mandat, una nu va putea fi găsită: lașitatea. Ba, din contră, s-ar putea spune că nu de puține ori și-a asumat mai mult decât ar fi trebuit să ducă. Este cazul acordului împovărător cu FMI - urmare directă a șirului de guvernări incompetente de până acum – și de anunțul public al măsurilor care urmează a fi luate pentru redresarea unei situații aproape fără ieșire. Am lipsit vreo zece zile din țară, iar la întoarcere am fost curios – profesional cel puțin – să aflu cum au evoluat lucrurile pe acest vârf de criză. Am constatat că am mers înainte, pe traseul previzibil al ciocnirilor tot mai violente (deocamdată de idei) între responsabilii guvernanți și partea cu adevărat adversă a opoziției politice și civile. Nu numai că nu s-a dat nici o șansă dialogului – de către nici una dintre părți – dar pozițiile chiar s-au acutizat până la a face necesară o nouă ieșire la rampă a șefului statului. Pitit după fustele acestuia, premierul tace. Ultra-vorbărețul Boc nu mai are glas. Vorbesc pentru el toți – miniștrii, aliați politici, colegi de partid. Boc însă nu mai scoate un cuvânt și acest lucru îl pune într-o postură de victimă sigură a evenimentelor. Boc devine Moțoc și cum un cap trebuie să cadă, cu siguranță că va fi al său. Nu vreau să spun că vinovăția pentru situația la care s-a ajuns îi aparține în totalitate. Ba, chiar, într-o foarte mică măsură. Pentru că, la o analiză atentă, Boc nu există. El exprimă idei, opinii – care cel mai adesea se lovesc cap în cap – care nu sunt ale lui. Sunt ale celor care îl manipulează ca pe o perfectă marionetă. Dacă Boc are cu adevărat o vină, este aceea de a se fi pretat cu naturalețe și cu maximă disponibilitate acestui joc. Cu flerul său de veritabil „animal politic”, președintele a simțit că atunci când povara responsabilității devine prea mare pentru umerii plăpânzi ai premierului, trebuie să intervină el. Cu avantajul că, punându-se în postura de apărător al Executivului, nu face altceva decât să-și asume o responsabilitate la nivel național. În aceste momente nu mai este președintele celor care l-au ales, ci al tuturor celor care suportă consecințele guvernării. O notă nouă pe care a conferit-o discursului său de marți seară a fost aceea a atacului dur la adresa corupției aparatului public, într-o tentativă iscusită de a mai spăla nițel imaginea de tot compromisă a corifeilor guvernamentali ale căror nume au devenit, practic, sinonime cu fenomenul acuzat. Președintele Băsescu ne-a spus, marți, ceea ce știam deja: că n-avem alternativă. Că respingerea populară a acestei măsuri dure ne poate îngropa definitiv ca nație independentă. Că trebuie să acceptăm aceste sacrificii pentru a putea spera. Ce n-a spus însă președintele, este de ce trebuie să plătim cu toții același preț pentru greșelile și incompetențele doar ale unora. De ce austeritatea ocolește cu iscusință sectorul „pretorienilor” (servicii secrete) sau privilegiile parlamentare și guvernamentale? De ce de un an de zile nu s-a reușit curățarea aparatului public de povara agențiilor fără rost, veritabile adăposturi ale clientelei politice? De ce trebuie să strângă cureaua cu același număr de găuri și cel slab și cel gras? Acestea sunt întrebările la care „românii” așteptau răspunsurile președintelui.