Despre audiențe

Puține țări din jur au un peisaj audiovizual atât de intens și de variat precum al nostru. De la deschiderea oficială a drumului către eliminarea monopolului postului public, prin înființarea CNA-ului - ba chiar și înainte de aceasta - au început să-și facă loc pe unde tot mai multe posturi, centrale și locale. Unele au sucombat în confruntarea cu audiența și cu birocrația, dar cele mai multe au rezistat și-și continuă marșul spre acceptarea publicului alături de noi și noi pretendenți. În această diversitate în unitate, un lucru este clar: s-a dus vremea marilor lovituri, a posturilor care câștigă audiența peste noapte sau în timp scurt. Deja avem exemplul unor posturi cu pretenții care se chinuiesc de ani buni să depășească „pragul electoral” al lui 1% audiența per total, fără a da semne că vor reuși. Tabloul pare să se fi stabilizat, felia cea mai mare a „tortului” fiind împărțită între vreo trei-patru posturi, care recoltează și grosul fondurilor de publicitate ale companiilor. În rest, fiecare luptă cum poate pentru un loc sub soarele audienței - acest tartor al audiovizualului, despre care nimeni nu știe prea exact cum funcționează, dar căruia toți i se înclină. Specifică momentului actual este scăderea audienței pentru aproape toți competitorii. Nimeni nu se mai poate lăuda cu rating-uri spectaculoase și toți ar fi foarte mulțumiți să le poată păstra pe cele actuale. Se pare însă că cel mai în suferință este ratingul de post. Beneficiarii publicității au renunțat de mult să mai trateze lucrurile în acest fel, refuzând să mai plătească pentru forța de ansamblu a postului. Îi interesează, în cel mai înalt grad, intervalele orare și calupurile de programe. Bătălia pe unde, deci, nu se mai duce între canale, ci între emisiuni și între „slot”-uri. Sunt televiziuni cu rating de ansanblu mic care prestează tarife comparabile cu ale celor mari pentru principalele emisiuni, cele care le și susțin imaginea. Dealtfel, multe dintre posturile din eșaloanele doi și trei se bazează pe câte un brand conferit de un anumit talk-show (cel mai adesea) sau de o anumită emisiune, mai ales de divertisment. Se produce, în acest fel, o democratizare a spațiului audiovizual, unde cei mari sunt nevoiți să concubineze cu cei mici, ba chiar să împartă cu ei felia de tort. Cea mai semnificativă evoluție din ultima vreme rămâne, însă, ceea ce a fost numit „fenomenul OTV”. Ironizat, acuzat, postul și-a menținut traiectul pe o formulă neconvențio-nală, care a prins și rezistă. OTV-ul contrazice aproape toate poncifele, legate de teoria savantă a televiziunii, și poate tocmai prin aceasta captează un public despre care nu se poate spune că ar aparține unui anumit segment al societății. OTV a devenit, practic, un soi de televiziune alternativă, care nu se jenează să sondeze zone ale interesului cunoașterii pe care alții le refuză cu falsă pudoare. De aici și trendul său crescător, care a început să-i pună deja pe gânduri pe cei cu parapon estetico-etic.