Demonizarea Voiculescului

După aproape patru decenii de profesie exersată şi într-un regim totalitar şi într-unul liber – fiecare cu plusurile şi minusurile sale – acesta mi se pare a fi aspectul cel mai regretabil şi mai detestabil al jurnalisticii: propensiunea de hoitari, de devoratori ai victimelor conjuncturii, de necrofagi hulpavi.
Nu-mi place şi, în aceste episoade, mi-aş dori să mă despart de un statut care mi-a oferit, totuşi, nu puţine satisfacţii. E drept, tot mai puţine cu trecerea timpului şi cu evoluţia gazetăriei de la principiile directoratului de opinie la acelea ale servituţii faţă de interese diverse. Asist cu dezgust la escaladarea demonizării lui Dan Voiculescu, cel despre care până la pronunţarea sentinţei de vineri se exprimau rezerve, reproşuri, acuzaţii chiar, dar cu fereala determinată de faptul că acesta putea încă să dea replica, avea armătura intelectuală şi materială necesare pentru a putea răspunde. Din momentul în care a intrat însă pe poarta arestului din Rahova, s-a dezlănţuit iadul. Personajul apare în cele mai diszgraţioase ipostaze, se face vinovat de toate relele posibile şi, într-o competiţie care-i are în frunte pe cei care până nu demult nu doar că-i făceau temenele, dar îi datorau pur şi simplu existenţa lor de persoane cu responsabilităţi, Voiculescu începe să capete, în mentalul colectiv, pecetea Diavolului. Personaj malefic, care n-a făcut decât rău, care şi-a dedicat existenţa punerii în pericol a statului de drept şi a slujitorilor săi devotaţi, acaparării bunurilor luate de la gura celor mulţi şi înfometaţi. Văd cum, cu o satisfacţie nu doar cinică, dar bolnăvicioasă de-a dreptul, se montează scenarii din care reiese că nu va mai trece mult până când statul cel afectat în cele mai sfinte principii ale sale şi ale slujitorilor săi verticali, îl va aduce la sapă de lemn, confiscându-i tot ce are sau se presupune că ar avea. În imaginaţia bolnavă a unor personaje de genul infatuatei Monica Macovei sau a păgubosului Orban, soţia şi copilul (ultimul) al mogulului ar merita pe drept să cerşească din poartă în poartă. Cu aceeaşi feroce satisfacţie sunt evaluate urmările celorlalte procese din plasa ţesută în jurul său, care ar împinge termenul pe care va trebui să şi-l petreacă în puşcărie până dincolo chiar de adâncile bătâneţi.
De unde atâta ură, atâta satisfacţie mizerabilă, nu doar la cei pe care competiţia cu el i-a pus în situaţii dezavantajoase? Dar, mai ales, chiar de la cei pe care i-a ajutat nemijlocit să devină ceea ce sunt? Desigur, recunoştinţa este un sentiment greu de suportat şi nimic nu este mai tentant decât să loveşti cu sete în cel căzut, pe principiul strămoşesc că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Or, dincolo de ceea ce i se reproşează cu sau fără temei, Voiculescu a făcut şi fapte bune. A construit o organizaţie media profesionistă şi redutabilă. A oferit slujbe şi salarii unui mare număr de oameni. A stat aici şi nu la Monte Carlo, încercând în felul său să lupte cu ceea ce i se părea a fi nociv pentru lumea pe care o vedea mai bună în felul său. Fără a fi un tip generos de la natură n-a ezitat să încerce să îndrepte nefericiri şi injustiţii prin fundaţiile pe care le-a creat şi le-a dotat din propria sa avere.
A făcut bine nu la puţini oameni, chiar dacă aceştia, şi alţii nu l-au simpatizat. Existenţa sa e compusă dintr-un caleidoscop de nuanţă, nu doar din negrul de smoală pe care-l întind peste imaginea lui zeloşii făcători de opinie.
Dan Voiculescu plăteşte, mai mult decât oricare altul, pentru lucrurile considerate greşite pe care le-a făcut. O plată pe care nu ştiu cât de mulţi sunt cei car ar putea-o suporta. Trăieşte sentimentul acut al prăbuşirii întregii construcţii căreia i s-a dedicat în cea mai creativă fază a existenţei sale. Ar avea dreptul – moral – să fie scutit de toată mizeria şi dejecţiile existenţiale pe care hoitarii de toate felurile le împrăştie peste el înainte de a-l devora.
Demonizarea lui Voiculescu – ca şi a oricărui alt om ajuns într-o situaţie de cumpănă a existenţei sale – este, probabil, preţul pe care-l plătim incapacităţii noastre cronice de a avea o evaluare cinstită şi corectă a ceea ce reprezentăm noi înşine: că nu suntem mai buni în măsura în care alţii sunt mai răi…