Demolarea nostalgiilor

De când Ceaușescu a pus la pământ o jumătate de București pentru a înălța Centrul Civic, demolările sunt un subiect delicat. Numărul mare de oameni care au avut de suferit de pe urma acestei acțiuni în forță, desfășurate fără vreo consultare sau înțelegere, după bunul plac al celui care decidea totul, a creat o stare de confuzie la nivelul percepției urbanismului în general. Chiar dacă patrimoniul Bucureștiului în materie de clădiri cu valoare istorică este unul redus – printre motive numărându-se nivelul scăzut de civilizație materială și condițiile naturale adverse - nu cred însă că se poate face din orice clădire care a rezistat timpului o tranșee a apărării dreptului la nostalgie. Recentele demolări de pe Buzești și Berzei au revigorat activitatea unor ONG-uri rămase în pană de subiecte și finanțări. Acestea au pichetat fiecare magazie sau dărăpănătură atacată de blindatele lui Oprescu, încercând să oprească, prin manifestații fără priză la populație, masacrul. I-au susținut doar câțiva locatari nemulțumiți de nivelul despăgubirilor, afectat de criza imobiliară. Ceea ce dispare sub loviturile buldozerelor este o pagină de istorie, dar nu una dintre cele mai sugestive. O fi fost hotelul „Marna” una dintre puținele clădiri în stilul art-deco, ridicate în București, dar de multă vreme nu mai este decât o epavă imobiliară găzduind oaspeți de o stea pe noapte. O fi fost interesantă clădirea de pe colțul cu Griviței, dar de 20 de ani i-a rămas doar fațada și interiorul plin de bălării și de câini vagabonzi. Între valoarea istorică și costurile renovării ar trebui să existe un raport echitabil, care în cauzele de față nu se regăsește. Nu s-a regăsit nici în cazul imobilului de pe colțul dintre Știrbei Vodă și Berzei, pe care îl regretă doar câțiva nostalgici ai neaoșismului. Cred, sincer, că Oprescu a făcut bine că nu s-a lăsat impresionat de lacrimile și vaietele unora care – dacă aveau la data respectivă discernământ și capacitate – n-au scos un scâncet când în Dealul Spirii se puneau de-a valma, la pământ, cocioabe și biserici. Protestele de atsăzi pot să apară cel mult ca revanșă față de tăcerea de atunci, dar care nu mai ajută pe nimeni. Pentru că starea Bucureștiului este tot mai critică. Ceea ce se face, se face cu întârziere și toate întârzierile acestea cumulate, amenință cu o dramatică pană de funcționare a tuturor mecanismelor urbane. Pe Buzești, Berzei și mai departe, până în Uranus, urmează să se creeze o arteră largă, capabilă să deflueze centrul supraaglomerat. Or această arteră nu poate să se împiedice de hotelul „Marna”, cât o fi fost el de art-deco. Ceea ce se întâmplă pe Buzești este, până la urmă, doar o repetiție a ceea ce va trebui făcut și în alte zone în care interesul privat și cel public se vor ciocni din nou, sărind scântei. Poate că la acest capitol municipalitatea ar trebui deja să declanșeze o dezbatere care să ia în calcul toate aspectele, inclusiv cele de percepție și sensibilitate publică, pentru că Bucureștiul va trebui în continuare să se adapteze prin formule uneori dureroase, exigențelor urbanistice ale noului mileniu.