Democraţia ca damă de companie

Eroarea fundamentală pe care a făcut-o Ponta, atunci când s-a decis să se autoexileze pentru o perioadă în care spera că lucrurile se vor linişti, a fost aceea de a delega ca interimari, la partid şi la Guvern, persoane amabile, nu capabile. Persoane pe care să poată conta că nu-i vor face figuri. S-a înşelat profund. Oprea (cel care acum tace chitic în legătură cu prezenţa sa la Baku), a încercat câteva manevre dubioase prin care să-şi consolideze influenţa, iar desemnarea Rovanei Plumb a stârnit nemulţumirea unor lideri care se considerau mult mai îndreptăţiţi. 

De ce nu l-a desemnat pe Dragnea- pe care tot el l-a înălţat în funcţia inexistentă de "coordonator", sau pe Zgonea, oficial al treilea om în stat? De ce nu a găsit în Guvern o personalitate mai reprezentativă decât ministrul Muncii? 

Ponta pare să nu realizeze faptul că rolul său poltic se încheie. Mai curând decât spera. Şi nu pentru că ar fi incompetent -este o realitate faptul că Guvernul pe care îl conduce este cel care a redresat situaţia în urma catastrofei Băsescu-Boc din 2009. Ci pentru că el, personal, şi forţa politică pe care o reprezintă au fost decartaţi pe masa poker-ului care se joacă la nivel mondial. Adevărata forţă conducătoare din România - care apare uneori sub forma dolofanului însărcinat cu afaceri al SUA, Dean Thompson, cel care asudă făcând curse între ambasadă, DNA, SRI, CSM şi ÎCCJ (când nu-i convoacă pe reprezentanţii acestora în Băneasa) - nu mai vrea nici PSD-ul, nici pe Ponta. Calul pe care mizează doamna Nuland este Iohannis, interpret ideal al rolului de partener supus şi fără orgolii personale, dispus să transpună oricând în practică directivele primite. Pe americani nu îi interesează nici forţa politică de strânsură din spatelele lui Iohannis pe care Justiţia o răreşte cu aceeaşi râvnă ca şi PSD-ul. Este chiar de mirare că această politică americană, care se desfăşoară la vedere, însăşi doamna Nuland recunoscând rolul SUA în instruirea personalului instituţiilor de forţă cu rolul de a combate corupţia sub orice formă, oricât de sofisticată, a scăpat spiritului de observaţie al premierului şi al grupării sale până la momentul în care s-au trezit în faţa unui dosar "dedicat". Un dosar pe care oricărui D.A. american i-ar fi fost jenă să-l aducă în faţa unei instanţe, pentru că în America democraţia este o instituţie legitimă, nu o damă de companie, ca în Irak sau în România. Pe Ponta îl va judeca o instanţă numită de Livia Stanciu, din care pot să fac de pe acum pariu că nu vor lipsi nume ca Alexandru Mihalcea sau Camelia Bogdan şi că oricât de deştepţi se vor dovedi avocaţii săi, că speţa respectivă nu are nicio legătură cu corupţia, şi una foarte subţire cu infracţiunea, iar premierul va primi condamnarea care îl va scoate din jocul politic definitiv punând şi o etichetă internaţională asupra forţei politice pe care o reprezintă. Se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat şi în alte cazuri de persoane care nu şi-au putut disimula rezervele faţă de această nouă vasalitate, sau care mai cred că o pot înfrunta în numele aceleaşi categorii de libertăţi lipsite de valoare de întrebuinţare în colonii.

Aşa se face că, în timp ce proaspătul ambasador Maior speră să îi convingă pe americani că un adevarat parteneriat este incomplet fără rezolvarea problemei vizelor, unii dintre românii aflaţi în eşalonul de frunte a luptei "coordonate" împotriva corupţiei, repet, sub toate formele sale recunoscute sau nu, au deja în buzunare paşapoarte americane...