Demnitate şi slugărnicie

Încep să văd în premierul Cioloş o variantă mai modernă şi mai perfecţionată a lui Stolojan’91. Şi el spunea atunci că va rezista în faţa presiunilor minerilor „până va cădea lat” şi această declaraţie i-a rămas agăţată la rever ca semnul unei verticalităţi ce cam lipsea oamenilor politici ai vremii, proiectându-l spre demnităţile ulterioare, chiar dacă nu i-a mai adăugat nimic concret.
Cioloş este şi el dispus să „cadă lat” în faţa solicitărilor cadrelor medicale, atâta timp cât soluţia majorării salariilor nu există în actualul buget. Premierul tehnocrat îşi permită însă o poziţie care n-ar fi fost la îndemâna nici unui alt premier politic, într-un an electoral. El nu are obligaţii decât faţă de buget şi de lege şi îşi poate respecta programul în condiţiile în care nimeni nu mai are chef să trântească un guvern cu termen de valabilitate atât de limitat.
Nu este singurul gest prin care Cioloş câştigă respectul publicului. A mai fost şi rezistenţa manifestată în faţa asaltului liberal pentru modificarea legii alegerilor locale. Unul mai slab de înger s-ar fi predat în confruntarea cu farmecul intransigent al copreşedintele PNL, chiar dacă la vremea aceea semnele gravidităţii sale nu erau încă vizibile şi nu făceau din ea o persoană privilegiată. Şi-a susţinut cu tărie opinia că nu e treaba guvernului să modifice o lege şi că, oricum, ar fi fost o operaţiune cel puţin dubioasă, cu doar câteva luni înainte de alegeri. Nici în cazul înlocuirii prefecţilor, social-democraţi nu s-a lăsat intimidat Cioloş de ameninţările lui Dragnea, susţinând cu tărie că e dreptul său, ca premier, să facă aceste schimbări menite să asigure echilibrul politic în alegeri (cât se poate).
Dacă aceste poziţii i-au întărit prestigiul – afectat destul de des de calitatea precară a unora dintre miniştrii aduşi de el în guvern cu mari sacrificii tocmai de la Bruxelles – altele i l-au pus sub semnul întrebării. Şi cel mai elocvent mi se pare acela al unui inutil servilism în faţa Comisiei Europene, de care pare mai ataşat decât de ţara pe care o reprezintă ca şef al Guvernului. Este vorba despre decizia de a declara o zi de doliu naţional în urma evenimentelor tragice din capitala europeană. Unde au murit mai puţini oameni decât la „Colectiv”, fără ca la vremea respectivă Bruxelles-ul să declare vreo intenţie de doliu. Cum n-a mai declarat nimeni, şi cum nici n-ar fi fost cazul, la mijloc fiind vorba despre nişte defecţiuni organizatorice şi legislative interne. Cum a fost şi la Bruxelles, unde administraţia fragmentată a Belgiei nu reuşeşte să prevină şi să rezolve o situaţie de o gravitate deosebită. Cu cine sîntem solidari?
Cu incompetenţii din structurile administrative şi antiteroriste din oraşul care concentrează majoritatea instituţiilor europene?
A fost un gest gratuit, nefundamentat şi de-a dreptul înjositor, care ne plasează odată în plus la coada demnităţii. Am fost şi de data asta unici, pentru că nici o altă ţară europeană nu a mai procedat în acest fel...