Demisia de onoare. Sau măcar demisia…

Ceea ce s-a întâmplat vineri la CSAT este fără precedent și împotriva oricărei logici politice și de bun simț. Va să zică, liberalii coc ei ceva cu care să-i dea peste nas președintelui și ajung la concluzia că cea mai bună chestie ar fi să ceară retragerea trupelor din Irak. Împrejurările sunt favorabile – tocmai a fost adus acasă, în sicriu de zinc, cel de-al patrulea ostaș român mort fără rost pe meleagurile fostului nostru prieten Saddam, iar axa Washington-Londra este jucăria preferată a dlui Băsescu. Fac ei conclav – adică premierul și cu „cercul” său de prieteni interesați, și aruncă bomba pe piață. După ce-și revine din năuceala inițială, președintele convoacă CSAT. Și, aici, lovitură de teatru, premierul se trezește cu mâna ridicată ca prostul, el și cu Athanasiu. Ceilalți doi miniștri libe-rali – Vlădescu și Ungureanu – se uită în altă parte, adică spre președinte, și votează senini contra deciziei luate de șeful lor pe linie de guvern și de partid. Hai, să zicem că Ungureanu mai avea o scuză: liberal de circumstanță, el n-a prea fost băgat niciodată în seamă, considerat fiind ca o anexă a Cotrocenilor, pe post de ecou mut al inițiativelor prezidențiale. Dar Vlădescu? Nu doar liberal, nu doar ministru, ci și prieten la cataramă cu premierul, promovat de acesta pe bază de relație personală și acuzat de cercul de „dezinterese” de la Cotroceni din acest motiv! Bineînțeles că, în stilul său propriu, Tăriceanu n-a reacționat la afront. A făcut-o însă ministrul său de la apărare, care l-a însoțit orbește în această aventură greu de catalogat: dacă au onoare, cei doi ar trebui să demisioneze! Dar dacă n-au? Ungureanu a dovedit-o chiar din primul moment când, ca să nu cadă de fraier, s-a strofocat nițel pe la televiziuni amenințând temător cu „reconsiderarea poziției” pentru că n-a fost consultat. Dar atât! Chestia cu onoarea este valabilă și pentru Athanasiu, dar și pentru Tăriceanu. În primul rând pentru faptul că ei confundă politica țării cu jocurile lor de culise și de interese. Rămânerea sau retragerea din Irak sunt lucruri prea serioase, cu conexiuni prea complexe pentru ca ele să poată fi tratate la un șpriț, chiar dacă acesta este consumat chiar la sediul partidului. Prin inițiativa lor bezmetică au fost pe punctul de a afecta iremediabil interesele și poziția României, pentru că pe acelea ale guvernului le-au terfelit deja. Au afectat grav și echilibrul fragil al unei coaliții care se mai ține la putere în câteva fire și grație incapacității Opoziției de a acționa decisiv în acest moment în care nu are nici forța necesară și nici unitatea care i-ar trebui. Ce-a fost, până la urmă, tot acest circ pe care rivalul de la Cotroceni l-a demontat mai ușor decât s-ar fi așteptat, având și un minunat prilej de a-și umili preopinenții? Nimic altceva decât o nouă probă de incompetență și de infantilism politic, calități cu care avem pretenția să intrăm, la 1 ianuarie, într-o familie caracterizată tocmai prin reversul acestora. Iar singurul lucru care ar mai putea salva, cât de cât, onoarea „nereperată” a nației, ar fi ceea ce zicea dl Athanasiu: demisia de onoare. Sau măcar demisia…