Delirul justiţiar al cumătrului lui Anghel

Ceea ce s-a întâmplat lângă Lugansk, în Ucraina, este un lucru odios pentru care nu poate exista nicio scuză, niciun motiv pentru ca cineva să-şi poată asuma o asemenea oroare. Dacă a fost premeditată, acţiunea intră în mod clar în categoria actelor teroriste, iar autorii săi trebuiesc trataţi ca atare. Orice motivaţie de ordin politic este nulă şi neavenită.
Aşa cum era firesc, comunitatea internaţională s-a pronunţat fără echivoc în privinţa sa. Faptul că au fost rostite sentinţe înainte ca să fie elucidate împrejurările în care s-a produs, face şi el parte dintr-o logică - ilogică a lucrurilor. Guvernul de la Kiev nu putea pierde un astfel de prilej pentru a arunca întreaga vinovăţie asupra separatiştilor şi a susţinătorilor lor. În cazul lor, graba poate găsi nişte scuze. După comportamentul separatiştior în administrarea urmărilor catastrofei nu poate fi scuzat în vreun fel. Poate, cu observaţia că în cazul lor, comunitatea internaţională nu are de-a face cu vreo autoritate de drept, ci cu structuri anarhice de tip taliban care nu ţin cont nici de dreptul internaţional şi nici de principii morale.
Pentru Rusia, evenimentul este nu doar neplăcut- pe fondul eforturilor sale de a netezi asperităţile ivite după referendumul din Crimeea, ci chiar catastrofal - dacă avem în vedere că opinia publică face o legătură tot mai strânsă între sprijinul nu doar tacit pe care îl acordă separatişilor, dar şi pentru lipsa de decizie în aducerea acestora la o normalitate de toată lumea aşteptată. Este, pe undeva, de înteţeles această indecizie a lui Putin care ar risca, prin măsuri dure să genereze o reacţie negativă din partea populaţei ucrainiene care doreşte să reintre sub umbrela "sovietică", dar şi din partea propriei opinii publice care ar vedea în orice cedare un semn de slăbiciune.
Nefirească şi pripită mi se pare însă catalogarea fără drept de apel a evenimentelor înaintea oricărei investigaţii şi din care să se poată trage concluzii reale. Pentru că deocamdată nu ştim cu certitudine dacă a fost o acţiune teroristă, dacă ea a venit din interior sau din exterior, dacă între cele două evenimente în care au fost implicate aeronavele malaeysiene există o conexiune sau dacă nu a fost vorba pur şi simplu de un accident. Însă această situaţie, temperanţa de care dau dovadă unele guverne este de inţeles, după cum sunt de înţeles interesele altora de a obţine avantaje politice din incriminarea Rusiei. În acest context, comportamentul lui Traian Băsescu se remarcă prin stridenţă. Discursul său centrat anti-Putin aduce a delir justiţiar, în condiţiile în care România nu este implicată direct în vreun conflict cu Federaţia Rusă. Ca parte a alianţelor politice şi militare, România trebuie să împărtăşească poziţia comunităţilor din care facem parte, dar luarea pe cont propriu a acestei campanii nu este doar excesivă, dar poate fi şi păguboasă.
Nu mai vorbesc de faptul că atitudinea prezidenţială nu a fost mandatată de niciun for democratic. Ea apare mai degrabă ca un reflex al unor umilinţe personale suferite din partea unul lider care nu l-a băgat în seamă niciodată cu adevarat, şi pe care acum poate să se răzbune pe principiul acţiuni căţelului care latră prin gardul protector, la dulăul care-şi face promenada pe uliţă.
Ce speră să obţină Băsescu prin această atitudine? Pentru el personal sau pentru România? A fost el mandatat de "marele Licurici" să iasă la înaintare şi să cauţioneze activitatea celor care nu doresc să-şi afecteze afacerile bilaterale, în virtutea faptului că noi nu avem, oricum, nimic de pierdut? Şi dacă la finalul investigaţiilor va reieşi o altă concluzie, cine va suporta povara? Un Băsescu expirat, sau o Românie care va trebui să funcţioneze cu marele prieten în coasta sa?
Doar dacă nu cumva, prin acest demers titularul de la Cotroceni încearcă în mod penibil să facă uitat, în faţa comunităţii internaţionale, episodul jenant al cumetriei sale cu dl. Anghel...