Degringolada liberală

Partid de frunte al categoriei „mici şi mijlocii”, PNL a avut o evoluţie sinuoasă şi chiar contradictorie, de când Radu Câmpeanu l-a reînscris în catalogul formaţiunilor politice după o absenţă de jumătate de secol.

A fost meritul venerabilului politician de a fi deschis o cale pe care nu puţini români, neconvinşi nici de noua stângă fesenistă şi nici de vechea dreaptă ţărănistă, o căutau. Şi în care îşi vedeau idealurile realizabile. Din păcate, liberalismul s-a îmbolnăvit de timpuriu de „liderită” – o afecţiune care s-a manifestat printr-un număr prea mare de veleitari, raportat la eşalonul cu drept de vot. Fărâmiţarea partidului în aripi şi aripioare, iar apoi reconstituirea sa din fragmente sub presiunea alianţei conduse de ţărănişti a readus partidul în primul plan al vieţii politice odată cu guvernele Convenţiei Democratice, în care s-au afirmat lideri noi. Partidul a supravieţuit colapsului datorită „inspiraţiei” lui Stoica care l-a lăsat din braţe pe Emil Constantinescu şi a mers în alegeri independent, lăsând barca ţărănistă să se scufunde, cu tot cu ocupanţi.

Revenirea în prim plan a PNL s-a produs în cursul asocierii „disperate” cu democraţii lui Băsescu, pentru a rezista tăvălugului pesedist. Liberalii au revenit la guvernare cu un premier pe post de mână moartă, Tăriceanu urmând să devină un Boc avant la lettre. Că nu s-a întâmplat aşa, este o întâmplare, iar cei patru ani de guvernare în minoritate absolută constituie un reper de neînţeles al vieţii noastre politice. Doar orgoliul stupid al lui Tăriceanu, care reclama poziţia de premier, deasemenea minoritar,a făcut ca liberalii să nu rămână la guvernare, iar locul lor să fie luat de pesedişti.
De aici înainte, ceva semnificativ s-a schimbat în percepţia publică. Reuşind să obţină la alegerile din 2008 un scor nesperat (18%) – mult peste posibilităţile sale reale, PNL-ul, la a cărui cârmă a fost instalat outsiderul Antonescu de către echipa de aranjori a lui Patriciu, a reînceput să nutrească gânduri de mărire. Antonescu s-a remarcat prin stilul său abrupt în veştejirea lui Băsescu, în campania electorală prezidenţială din 2009, când a obţinut cota de popularitate care a condus ulterior la formarea alianţei PSD-PNL pe baze paritare.

Împărţirea din timp a rolurilor l-a promovat pe Antonescu în poziţia mai comodă de viitor preşedinte, în timp ce aliatul său, Ponta, îşi asuma dificultăţile practice ale guvernării. Un exerciţiu delicat şi riscant, ce avea să scoată la iveală, după euforia victoriei, diferenţele marcate dintre viziunile si optiunile celor două partide. S-ar putea spune că în momentul de faţă alianţa se află la apogeul riscului de rupere, când relaţiile dintre cei doi copreşedinţi devin contondente. Principalele nemulţumiri ale aripii social-democrate sunt legate de păguboasa politică de cadre a aliatului care nu reuşeşte să scoată în faţă reprezentanţi fără zdrăngănele penale. Culmea acestei strategii o reprezintă decizia de a-l trimite ca europarlamentar, la Bruxelles, pe Silaghi, pentru a-l salva din ghearele DNA-ului (de parcă nu ne ajungea faptul că un fost europarlamentar – Becali – e în puşcărie, iar un altul – Severin -  e în drum spre ea). Conflictul deschis, prilejuit de abordarea diferită a Dosarului Roşia Montană, se acutizează printr-o ultimă declaraţie a lui Antonescu care spune că va candida la preşedinţie cu sau fără sprijinul PSD.

Or, a crede că are vreo şansă fără sprijinul social-democraţilor este, din capul locului, o gogomănie care ilustrează degringolada la vârf a unui partid pe care aerul rarefiat al culmilor puterii l-a ameţit.