Definiţia constituţională a căsătoriei şi parteneriatul civil

Este vehiculată în ultimul timp ideea falsă că definirea constituţională a căsătoriei – în fond o translatare a aceloraşi termeni folosiţi în Codul Civil, bărbat şi femeie în loc de soţi -  ar determina o schimbare în statutul juridic al relaţiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane. Există două confuzii care afectează această premisă profund neadevărată: pe de o parte că ceea ce se modifică ar fi definiţia familiei înseşi, iar pe de altă parte, că ar exista deja un drept individual pe care această modificare o încalcă.
Premisa enunţată şi de la care am observat că se începe argumentaţia celor două pretinse încălcări, pe lângă cele două confuzii cu care este viciată, este lipsită de conţinut juridic pentru că, în dreptul civil român, relaţia de iubire dintre două persoane, deşi purtătoare a unui necontestat conţinut afectiv, nu are niciun conţinut juridic în afara cazurilor strict şi limitativ reglementate de Codul Civil şi izvorâte din logodnă („promisiune reciprocă de a încheia căsătoria" pentru încheierea căreia este necesară îndeplinirea condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei) şi căsătorie („uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, în scopul de a întemeia o familie").
Aşadar, în sistemul de drept românesc în vigoare la momentul de faţă, relaţia de iubire dintre două persoane are efecte juridice numai în măsura în care se încadrează în dispoziţiile art. 259 şi urm. C.civ., respectiv este concretizată în căsătoria sau logodna dintre un bărbat şi o femeie. Relaţia dintre două persoane care nu sunt logodite ori căsătorite nu reprezintă o situaţie de drept, ci una de fapt. Doar cu privire la copiii rezultaţi din acest tip de relaţie, legiuitorul a consacrat – inclusiv constituţional – o stare de drept, respectiv  egalitatea de drepturi cu cele ale copiilor rezultaţi din căsătorie.
Oricum ar fi, pentru subiectul în discuţie rezultă că parteneriatele nu sunt recunoscute juridic indiferent de caracterul lor heterosexual sau de acelaşi sex. Aceasta, în principal pentru că legiuitorul naţional a acordat o deosebită relevanţă aspectului subiectiv în această materie care reglementează un plan atât de personal de existenţă, iar aspectul subiectiv a fost limpezit prin aplicarea unui singur, dar elementar criteriu respectiv intenţia, asumarea, angajamentul ori, cum a mai fost el definit în doctrină, legământul. În lipsa unei asumări care să îmbrace o formă juridică (de la promisiune în cazul logodnei la angajament în cazul căsătoriei), relevanţa juridică nu există.
Mai mult decât atât, legiuitorul a statuat în mod expres că nici parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România (art 277 C.civ.).
Cât priveste caracterul heterosexual al căsătoriei, în Noul Cod civil comentat se prevede în mod expres că în România „caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică”.
Astfel, pentru aceste argumente, premisa însăşi că modificarea art. 48 alin. 1 din Constituţie ar determina o schimbare în statutul juridic al relaţiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane este superfluă atât timp cât, o astfel de relaţie nematerializată în căsătorie este caracterizată, în esenţa ei, prin lipsa oricăror efecte juridice în afara celor expres şi limitativ prevăzute de legiuitorul naţional.