(De)Cameronul

Dacă ar fi să facem o paralelă – sau, mai degrabă actualizare - a capodoperei lui Boccaccio şi opera vorbită a premierului englez, ar putea realiza următorul tablou: într-o Europă bântuită de ciuma imigraţiei, politicienii din Albion s-au retras într-o vilă izolată, împreună cu prieteni de-ai lor de la mass media tabloidă, unde au început să depene poveşti despre pericolul pe care-l reprezintă molima purtată în special de către românii şi bulgarii porniţi să asedieze insula de peste canalul ce o desparte de continentul afectat. În acest cadru relaxat, fiecare spune câte o poveste despre consecinţele pe care le va avea această invazie mortală, iar destoinicii tabloidelor le prelucrează şi le pun pe piaţă.

În cele zece zile (deca-meron) de până la invazie, s-au spus şi publicat toate grozăviile posibile, care au indus în societatea britanică temeri dintre cele mai negre. Puţini au făcut însă legătura dintre acest pericol, atât de sugestiv evocat, şi termenul viitoarelor alegeri, pentru care nu doar premierul Cameron, dar şi omologul său laburist Milliband, fac campanie folosind acelaşi pretext: imigranţii care iau de la gura poporului englez slujbele şi ajutoarele sociale. Ba, chiar, pentru a da greutate demonstraţiei, „decameroniştii” au trimis pe principalele aeroporturi londoneze, în ziua anunţatului dezastru, echipe consistente de jurnalişti însoţiţi de politicieni care să înregistreze în direct dezastrul.

Din nefericire, cu prima cursă a sosit un singur imigrant român (a devenit, dealtfel, celebru) în căutare de slujbă, pe care a şi găsit-o la o staţie de spălare a maşinilor. Ceilalţi reveneau la lucru, aveau slujbe de câţiva ani şi îşi plăteau regulat impozitele şi taxele din care guvernul britanic îşi alcătuieşte bugetul.

Dacă „varianta Cameron” a eşuat din start, mai mult succes ar putea avea „varianta Brok”. Europarlamentarul german, şef de comisie pe la Bruxelles, s-a inspirat din opera înaintaşilor şi a propus ca imigranţii români să fie amprentaţi. De ce doar atât? De ce să nu li se tatueze pe antebraţ şi un număr de identificare (ba chiar un cod de bare) prin care să poată fi selectaţi pentru a fi îndrumaţi spre tabere de concentrare (eventual marcate cu deviza „Munca te face liber!”) de unde să fie duşi sub escortă la muncă? Evident că dl Brok pare mai realist şi mai pragmatic decât Cameron, iar soluţia sa ar putea fi adoptată de Parlamentul European ca o contribuţie originală la principiul liberei circulaţii – atent supravegheate – din Uniune.

Evident, nu sunt excluse şi alte soluţii...