De la Madrid la Bruxelles

În urmă cu aproape nouă ani, prin vară, noua putere instalată după alegerile de la finele lui 1996 pregătea cu mare tam-tam ceea ce ar fi trebuit să reprezinte confirmarea majoră a legitimității sale: intrarea în NATO. O companie zgomotoasă a purtat caravane de politicieni și ziariști prin principalele capitale europene într-o încercare de sensibilizare a guvernelor acestora în favoarea alăturării României la cei trei candidați practic acreditați - Polonia, Cehia și Ungaria. Era, dacă vreți, pariul dlui președinte Constantinescu cu electoratul, care ar fi deschis calea investițiilor străini masive într-o țară ce ar fi urmat să se afle sub umbrela protectoare a Alianței Nordatlantice. Spre surpriza dureroasă a tuturor celor prezenți la summit-ul de la Madrid, veto-ul american a blocat accesul României și al Slovaciei, amânate pentru următorul val. Pentru a mai îndulci, într-un fel, dezamăgirea încercată de opinia publică românească, președintele Clinton a făcut o vizită scurtă la București, pentru a ne încredința că rămânem în continuare parteneri. Ce s-a întâmplat săptămâna trecută mi-a readus în memorie acest episod. Raportul de țară al comisarilor de la Bruxelles mi se pare o repetiție a întâmplării din urmă cu nouă ani. Un refuz, mascat de promisiunea că dacă vom reuși să depășim ultimele condiții, s-ar putea să rămânem în cursa pentru 2007. La fel ca și Clinton, Barrosso și Rehn s-au repezit în aceeași seară la București, pentru a liniști spiritele și pentru a reitera ideea că nimic nu este încă tranșat și că de-acum depinde doar de noi ca să putem să ne atingem obiectivul. Nu voi mai insista aici asupra inconsecvențelor de program și acțiune ale forului european și nici de apetența tot mai scăzută a populației față de lărgire. Aș vrea să spun doar că n-am fi ajuns într-o astfel de situație dacă vreme de un an și jumătate nu ne-am fi irosit energia în bătălii politice sterile și în confruntări absurde. Dacă măcar jumătate din timpul și energia alocate acestora s-ar fi canalizat spre urmărirea și rezolvarea cerințelor de aderare, probabil că Barrosso și Rehn n-ar mai fi venit la București, într-o misiune de salvare a aparențelor, iar poporul român ar fi știut deja dacă este, de la anul, european și nu că riscă, în caz contrar, o amânare aproape sine die, având în vedere complicațiile care pot să apară pe parcurs.