De ce să citeşti „Solenoid”

Îţi place să-l citeşti pe Cărtărescu? Atunci trebuie să lecturezi noul său roman. Te va surprinde. Nu-ţi place Cărtărescu? Măcar pentru a-ţi satisface curiozitatea legată de ce-a putut scrie un autor în 840 de pagini ar trebui să-l citeşti. Unul din cei mai bine cotaţi autori români contemporani, Mircea Cărtărescu s-a aflat, săptămâna trecută, la Braşov, la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, unde a lansat „Solenoid”, cel mai recent volum al său, deja best-seller în Târgul de carte Gaudeamus din acest an. „Vă recomand să citiţi această carte. Nu e mai grea decât puteţi înţelege. Dacă «Orbitor» era construit pe orizontală, oarecum ilizibilă, «Solenoid» este o carte pe verticală, ca o forţă care te împinge, pentru că aici, faţă de celelalte cărţi ale mele, am avut mai multă grijă de cititor. Una din temele cărţii este realitatea, meditaţia asupra realităţii, iar cealaltă este salvarea, ce putem face pentru a ieşi din această realitate. «Solenoid» cuprinde elemente din toate celelalte cărţi ale mele. Pentru mine, este ca o cheie de boltă. Ea susţine bolta tuturor celorlalte cărţi ale mele. Practic, le aşează pe toate sub aceeaşi boltă, o construcţie care înseamnă de fapt soarta umană”, a spus Mircea Cărtărescu. Autorul a povestit şi cum s-a născut această carte. „Terminasem «Orbitor» şi mi-au trebui patru ani să mă hotărăsc asupra subiectului următoarei cărţi. Am avut mai multe variante, dar ştiu că acum merg spre înaintarea în vârstă, nu mai puteam scrie lucruri haioase. Vroiam o carte testament, să spun tot ce-am trăit, să concentrez experienţa mea. Am avut de ales între această carte, un posibil roman istoric şi altceva la care am renunţat. Am ales, după patru ani, calea uşoară. Cartea trebuia să se numească «Anomaliile mele»”, a mărturisit Cărtărescu. Volumul a fost scris pe parcursul a cinci ani, după cum a spus scriitorul, şi ar fi trebuit să aibă 200 de pagini, dar „am umplut un caiet, apoi încă unul, iar Anomaliile nu vroiau să se termine. Era doar un strat pe care apoi s-au aşezat poveştile exterioare. Finalul nu-l ştiam. Apoi, la Berlin am scris ultimele două capitole, fără a avea încă ideea lor. Acolo am construit povestea cu Bucureştiul care levitează”. „Ultima parte a cărţii este dragostea, ce înseamnă ea. Finalul aduce alegerea destinului omenesc şi renunţarea la a patra dimensiune. Dacă vrem să rămânem umani, trebuie să alegem această cale. Este o carte luminoasă, deşi cuprinde multă suferinţă”, a încheiat scriitorul.  
Ioana Pârvulescu, critic, a definit acest volum drept „portret al artistului la maturitate”. „Este o carte foarte bine scrisă, care poate fi citită în mai multe grile, deşi limitative, după părerea mea. Avem grila realistă, iar în acest caz, profesorul este caz psihiatric. Avem grila ştiinţifico-fantastică şi atunci am putea crede că extratereştrii sunt printre noi, avem grila ştiinţifică şi aici avem pagini deosebite despre a patra dimensiune, la care naratorul are acces fără a putea controla acest lucru. Mai avem grila semiotică, în care fiecare cuvânt are un sens. Eu cred că cea mai potrivită grilă pentru înţelegere este cea onirică – visul”. Ioana Pârvulescu a mai subliniat şi capacitatea scriitorului de a vorbi despre lucruri abstracte, filosofice, cu imagini clare, limpezi. „Cartea este şi un fel de amplu poem filosofic”, a încheiat criticul.