De ce râdeau dacii la înmormântare

Tradiţia atribuie geţilor şi dacilor o serie de obiceiuri funerare ciudate, inclusiv râsul în hohote la înmormântări. 
Herodot, celebrul istoric grec, povesteşte că neamurile tracilor trausi din Munţii Rodopi aveau un obicei aparent bizar la înmormântări. Mai precis, în loc să-l jelească pe defunct, râdeau cât puteau. Mai mult decât atât, la naşteri plângeau şi jeleau. Cumva pe dos faţă de alte populaţii. 
Istoricul Ion Horaţiu Crişan (foto) credea că de fapt trausii credeau că prin moarte scapă de necazurile vieţii şi se îndreaptă către o lume mai bună. În schimb, la naştere, plângeau ştiind câte va avea de îndurat nou-născutul. „Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, Herodot ne spune că: «rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti». Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, scria Ion Horaţiu Crişan în lucrarea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”. 
Unii specialişti presupun că acest obicei ar fi fost împărtăşit şi de neamurile getice şi mai apoi dacice de pe teritoriul nord-dunărean. „Geţii, ca toţi tracii, ori cei mai mulţi dintre ei, se întristează la naşterea unui copil şi se bucură când cineva moare”, precizează Horaţiu Crişan în aceeaşi lucrare. 
Există şi alţi autori antici care amintesc despre această filosofie a vieţii în lumea tracă. Defunctul pleacă într-o lume mai bună, iar sufletele morţilor se întorc. „Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările: fără poveţele învăţaţilor, el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre umane“, preciza în „Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte”, latinul Valerius Maximus, în secolul I d HR. 
Totodată Solinus, un alt învăţat latin, preciza că tracii aveau un adevărat dispreţ pentru viaţă şi credeau în întoarcerea spiritelor: „Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie, deorece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii, că ele nu mor, ci devin mai fericite”.
În legătură cu sacrificiile funerare făcute la războinicilor faimoşi sau a persoanelor de vază, există mărturii despre obiceiurile din lumea tracă, despre care unii specialişti spun că erau practicate şi la daci sau geţi. Mai precis, în aceeaşi cheie a filosofiei trecerii într-o lume mai bună a defunctului, în cadrul ritualului funerar aveau loc serbări ample, cu petreceri bahice. Acest lucru este atestat şi arheologic la nord de Dunăre în lumea dacică.  „Amploarea banchetelor se poate deduce din numărul mare al vaselor de lut. În necropola de la Ferigele  au fost identificate nu mai puţin de 1570 de vase”, se arată în „Spiritualitatea geto-dacilor“. 
În lumea tracă se vorbeşte şi despre sacrificii. Mai precis concubina favorită, sclavii sau animalele preferate ale războinicului erau ucise şi aruncate pe rug. În lumea nord-dunăreană nu au fost găsite dovezi ale sacrificiilor umane. Doar cea a cailor războinicului de la Cugir.