De ce nu îşi ascultă copiii părinţii? „Cred că nu sunt îndeajuns de buni”

De câte ori nu aţi auzit în jur părinţii care spun că al lor copil nu este cuminte. Psihiatrul Ramona Gheorghe ne spune ce înseamnă acest „cuminte” şi de ce unii copii ajung să aibă comportamente nepotrivite şi chiar furie exagerată.
„Acest «cuminte» este unul dintre subiectele preferate pe care le abordăm în consultaţie. Mai este şi alt motiv de consultaţie, cel de «nu ne ascultă».  Venind dintr-o perioadă în care stilul educaţional era unul autoritar, adulţii se aşteaptă de la copii să fie la fel. Cuminte poate să însemne pentru oricine orice. Cuvântul cuminte este atât de ambigu, încât copiii pot fi năuciţi. Pot fi foarte derutaţi. Copilul nu mai ştie cum ar trebui să fie”, a spus medicul specialist în psihiatrie pediatrică.
De ce nu îşi ascultă copiii părinţii? „Cumva, este o traducere inconştientă pe care copiii o fac. Că nu sunt îndeajuns de buni. Va înseamna, într-un parcurs pe termen lung, străduinţa copilului devenit adult, să facă din ce în ce mai bine. Să demonstreze că poate să fie acel copil ascultător, cuminte, bun, pe care părintele l-a dorit. Acest mod de creştere duce la nişte oameni neputincioşi, care vor fi tot timpul la risc în faţa criticilor, în faţa eşecului, în faţa oricărei situaţii în care lucrurile nu ies aşa cum ar trebui să iasă”.

De ce nu este bine să forţăm copiii să facă anumite lucruri
„Principala grijă ar fi să scăpăm de această presiune a lui trebuie. Noi, ca indivizi, de la mic la mare, suntem nişte fiinţe imperfecte. Prima dată greşim ca să ştim. Rareori se întâmplă să ştim din prima. Nu există o reţetă. Fiecare copil este cum este el şi adultul părinte nu are de făcut o treabă chiar simplă, dar nici complicată.
Mulţi părinţi văd în copil un adult în miniatură şi e bine acest lucru, pentru că de multe ori ni s-a spus nu mai vorbim cu diminutive, pentru că se învaţă aşa. E bine să-l observăm pe copil şi să vedem cu ce a venit el pe lume, pentru că fiecare vine cu alt echipament.
Temperamentul copiilor este diferit, dar evident că nu o să semene cu temperamentul altuia decât al părinţilor lui. În această situaţie, părinţii pot observa în copii bucăţi din ei înşişi.
Mulţi părinţi fie se detaşează de copii, fie vor să-i strângă foarte tare în braţe. Unii copii nu suportă în situaţii de criză atingerea fizică şi atunci nu poţi să insişti cu asta, pentru că nu o să fie niciunuia de folos. Aşa se ajunge, de exemplu, la situaţiile în care copiii îşi lovesc părinţii”.

Sfatul de luat acasă  
„Sfatul de luat acasă este să observăm copilul şi contextul în care apar anumite comportamente, pentru că uneori, ca să nu apară comportamentul, este nevoie să acţionăm pe situaţia de dinainte, ca să prevenim o anumită întâmplare.
Mulţi părinţi au obiceiul de a vorbi mult cu copiii. Copilul mic înseamnă până pe la 9 ani. Ei acţionează cu creierul emoţional, adică sunt emoţie şi acţiune. În momentul în care venim cu lecţiile, i-am pierdut.
Au nevoie să fie înţeleşi ca emoţie. Adică să le fie validată emoţia. Știu că te-ai supărat că am zis să faci întâi asta. Mănânci întâi supa şi pe urmă primeşti prăjitura. Adică îi validezi emoţia şi pe urmă este acţiunea. Poţi să nu mănânci supa, dar nu vei primi nici prăjitura, adică îi dau voie să aleagă.
Negocierea se învaţă de foarte devreme, dar negocierea nu înseamnă să-l laşi pe copil să aleagă un singur lucru. Negocierea înseamnă să aleagă dintre mai multe.
Multe dintre comportamentele nepotrivite vor dispărea. Însă ceea ce fac de multe ori părinţii este astăzi să încerce negocierea, mâine să încerce pedeapsa, poimâine să încerce permisivitatea”.