De ce n-avem ambasadori?

Proaspătă membră a Uniunii Europene, România pare a fi renunțat deja la propria sa politică externă, în ideea că are Uniunea grijă de treaba asta. Altfel nu s-ar putea explica faptul că atunci când are nevoie mai mult ca oricând de a-și afirma interesele în arena internațională, țara noastră este lipsită de instrumentele elementare necesare: ambasadorii. Nu este o noutate. Aproape constant, în majoritatea timpului, România a fost lipsită - în ultimii 17 ani - de titulari pentru cele mai importante posturi. Ambasadorii noștri au fost numiți cu mari întârzieri și retrași cu suspectă ușurință. Aproape niciodată nu s-a reușit să se asigure consensul politic nici măcar în interiorul formațiunilor care au guvernat singure, fără să aibă nevoie de acordul vreunui partener. Faptul că în momentul de față România nu are ambasadori numiți în Statele Unite, Franța și Germania nu trebuie să ne mire. Nu trebuie să ne mire nici faptul că nici după doi ani, ambasadorul trimis de Băsescu la Moscova nu a fost primit de Putin pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare. Atâta timp cât postul de ministru de Externe a fost disputat vreme îndelungată de președinte și premier, soldându-se cu o sesizare către Curtea Constituțională și cu o numire a actualului ministru doar prin artificiul unei restructurări de guvern, nimic nu trebuie să ne mai mire. Nici măcar faptul că, pe linia sa de acțiune originală, Băsescu a încercat să trimită la Londra și Washington doi cântăreți în strană care habar n-au de diplomație, nici măcar cât Cioroianu. Lipsită de instrumente și blocată de disputele interne, politica externă românească este admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire. În afara câtorva inițiative fantasmagonice purtând semnătura „Băsescu”, nimic important nu se întâmplă, România plutind în derivă pe oceanul pe care se produc în permanență grupări și regrupări în formația care stabilește coordonatele politicii mondiale.