De ce este continuitatea fără preț

O plimbare prin Londra îți arată, dacă ai ochii minții deschiși, că nimic nu este mai valoros decât continuitatea. Unii găsesc sistemul statal britanic desuet. În prezentul globalizant, însă, nu moda contează, nici aparențele. Londra ilustrează, în forma și fondul instituțiilor ei publice, forța națiunii venită din continuitate, din modernizarea imperceptibilă, dar ireversibilă, din păstrarea tradiției, a regulilor jocului. Modelul britanic a transformat etica într-o instituție a comportamentului. Nimic mai străin vieții publice de la noi. Păstrarea cu orice preț, sistematic și inflexibil, a patrimoniului arhitectural este, la Londra, o stare de spirit, nu un proiect edilitar. Așijderea, reprezentarea complexă și profundă a națiunii prin Coroană nu este un aranjament între oamenii politici și Familia Regală, nici un oportunism al prezentului. Stâlpul de telegraf, care a rămas acolo unde este din 1903, ca și Regina Elisabeta a II-a, pe care majoritatea britanicilor de astăzi o cunosc de când s-au născut, sunt instrumente de limpezire a prezentului și de proiectare a viitorului. La București, ritualurile și însemnele statale, de la cele mai discrete până la cele mai ample, au fost făcute praf. Iresponsabili sau aventurieri recenți le declară, în rarele momente în care vine vorba despre ele, ca fiind fantome sau apucături ale trecutului. Rolls-Royce-ul cu care erau aduși ambasadori străini la Palatul Regal din București, pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, a fost transformat în camionetă, la ordinul Anei Pauker. Astăzi, Sala Tronului din inima capitalei, sanctuarul statalității românești moderne, locul unde s-a parafat independența națională și s-a consolidat națiunea, este închiriată pentru nunti și agape. Stema a fost reinventată, imnul schimbat, bancnotele au imprimat pe ele chipul unor muzicieni sau poeți, steagul a fost ajustat, Ziua Națională, înlocuită. Pentru că asta i-a aranjat mai bine, la un moment dat, pe administratorii țării. Ele, la limită, pot fi gesturi justificate politic, dar reprezintă un afront la statalitate, o zdruncinare identitară, o ruptură. Nu este vorba despre un simplu automobil, o încăpere, un cântec, o bucată de mătase sau de hârtie. Este vorba despre părți ale autorității constituționale. În sistemul binecuvântat al democrației și libertăților de astăzi, un adevăr a început să devină evident: administrarea politică a țării este una, iar încarnarea demnității ei, reprezentarea mândriei ei, izvorul încrederii și al iubirii ei stau altundeva. În nici un caz în alternanța la patru ani a celor care, prin talent și performanță, conving, la un moment dat, electoratul. Tony Blair, un premier socialist cunoscut pentru poziția sa rezervată față de monarhie, spunea recent: „Publicul a sfârșit prin a accepta ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorității constituționale și un fel bun de a păstra țara împreuna, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare” („Familia Regală la lucru” de Robert Hardman, Ebury Press, Londra 2007). În România actuală, unii oameni politici au început să înțeleagă, iar câțiva chiar să declare, că rostul democratic al politicienilor este 1) de a administra bine țara, atunci când sunt la putere și 2) de a se poziționa critic, pentru a face mai bune politicile momentului, atunci când sunt în opoziție. Aceasta se poate numi, într-un cuvânt, eficiență. Puterea Casei Regale stă în influența și respectabilitatea izvorâte din demnitate. Iar demnitatea joacă un rol crucial în performarea eficienței. Această idee a fost produsă public de Walter Bagehot în anul 1867, în Marea Britanie, la vremea când statul modern roman, sub conducerea lui Carol I, împlinea un an. Rolul Casei Regale este acela de a construi, de a consolida, de a încuraja stabilitatea și unitatea. De asemenea, de a aduce aminte, de a cultiva tradiția și mândria. Noi, românii, repetăm întruna aceleași greșeli, nu înțelegem de unde vine răul și, adesea, ne dăm pe mâna celui care ne-a furat. Familia Regală are relevanță fiindcă instinctul binelui național este slab, astăzi, în România. Același Tony Blair, spunea, în volumul citat mai sus: „Cel mai important lucru de știut despre Regină este că ea a înțeles că legătura fundamentală, în lumea modernă, între monarhie și oameni este în jurul conceptului de datorie. Ea a înțeles că, atâta vreme cât monarhul are un sens clar al datoriei, oamenii îi vor răspunde cu loialitate și afecțiune”. Rolul binefăcător al continuității constă în acumularea bunurilor, instituțiilor și valorilor în generații succesive, astfel ca oamenii să se bazeze pe realizările celor dinaintea lor, fără a o lua de la capăt. O zicală indiană spune că „moștenirea nu este ceva ce preluăm de la înaintașii noștri, ci un bun pe care îl luăm cu împrumut de la copiii noștri”. Dar rolul continuității nu stă doar în transmiterea moștenirii din generație în generație. Continuitatea dă confort identitar, menține specificitatea și asigură armonia între „așa cum este, așa cum pare, așa cum vrem să fim”. Lumea de astăzi este într-o stare de disconfort identitar, iar Europa este campioană în acest sens. Dar România are o situație mai gravă, fiindcă la noi oamenii s-au folosit de instituții până le-au făcut praf. Personaje care au performat în sfera puterii „s-au scos” mereu, în detrimentul instituției pe care o reprezentau. Instituțiile statului au, în România, o „factură” de plătit, din cauza oamenilor care le-au folosit fără să le slujească. De aceea continuitatea sperie atât de mult, în România. De aceea redobândirea instinctului binelui național cere atât de mult efort. La noi în țară este un lux să fii loial. Un lux pe care și-l pot permite din ce în ce mai puțini, din cauza continuei ipotecări a viitorului. Până și democrațiile occidentale, performante și stabile economic, care posedă cea mai dezvoltată cultură, cel mai puternic învățământ și cea mai tare „soft power” din lume se întreabă din ce în ce mai mult „cine suntem”? Oamenii au nevoie de simboluri, de „ceva” care să le încarneze demnitatea, speranța, mândria, de un „cineva” căruia să-i dea încrederea și afecțiunea lor. Această nevoie se reflectă mai ales la nivel instituțional. Statalitatea este și o stare, nu numai o valoare. Instituția statului nu este doar o administrație, adăpostită într-o clădire. Statul este un mănunchi de virtuți perene, umane, sensibile, ce oglindește fiecare parte a marii ființe care este națiunea: mintea, inima, instinctul și dorința. Se pot administra politic instituțiile statului. Nu se pot administra demnitatea, încrederea, mândria și afecțiunea. Ele pot fi inspirate prin puterea exemplului personal, servite cu loialitate. Cum să gestionam cel mai bine aceste adevăruri, aceste stări de fapt? Multe țări europene au de răspuns la întrebarea de mai sus, nu numai România. Iar răspunsul nu poate fi unul singur pentru țările noastre.