De ce a murit Găitan

Practic, fiecare zi înseamnă înregistrarea unui nou record de îmbolnăviri. Am ajuns deja la cifra de 10.000. Lucrurile merg după o logică a proceselor infecţioase, într-o progresie geometrică, dat fiind că se presupune că un bolnav Covid molipseşte cel puţin alţi patru până să îşi dea seama că este infectat. Prin această schemă probabil că nu va mai trece mult până când cele mai negre prevestiri ale specialiştilor se vor confirma.

Mai gravă este şi  creşterea numărul persoanelor decedate. De fapt, acesta ar trebui să fie indicatorul principal al evoluţiei epidemice. Nu infectările, pentru că aici lucrurile se pot îmbunătăţi prin vindecări. Morţii sunt însă morţi definitiv. Şi, vorba lui Orban, ei sunt consecinţa îmbolnăvirilor de care vinovaţi sunt doar cei care ajung într-o astfel de situaţie.

Decedaţii ar putea fi un indicator absolut. Cu o condiţie. Ca numărul lor să reflecte cu adevărat consecinţele maladiei. Deocamdată însă nimeni nu poate spune cu o mână pe inimă şi cu alta pe tratatele de medicină câţi dintre morţii arondaţi la Covid mor din această cauză. Unii estimează că mai puţin de 10%. Mult mai puţin, pentru că dacă ne uităm pe comunicatele GCS-ului cu greu dăm de cei care nu au avut comorbidităţi peste care virusul Corona a venit ca cireaşa pe tort. Este o deosebire care creează dificultăţi în evaluarea reală a incidenţei fenomenului şi în posibilitatea de control a acestuia. Să numărăm deci morţii, nu infectaţii. Dar cum? Tot aşa, la grămadă, sau pe categorii: atâţia răpuşi de cancer, atâţia de cardiovasculare, atâţia de diabet, atâţia de accidente de circulaţie sau sinucideri?
Statisticile arată că în România media zilnică a deceselor se învârte de ani buni în jurul a 6 - 700. Aşa era până să intre în joc coronavirusul. În mod straniu, pandemia nu a produs o creştere sensibilă a numărului total de morţi. Mai degrabă se poate spune că au avut un recul celelalte cauze, în favoarea Covidului. Deci problema principală nu o reprezintă mortalitatea ci morbiditatea. Creşterea incidenţei pune mai puţine probleme morgilor şi cimitirelor şi mai multe spitalelor. În special celor nepregătite pentru a face faţă unui flux masiv de cazuri netratabile la domiciliu. Dacă la debutul pandemiei am avut de-a face cu fenomenul invers, al internărilor forţate, indiferent de gravitate, acum ne aflăm în faza refuzurilor de internare determinate de lipsa de capacitate a instituţiilor dedicate. Şi acum ar trebui să aflăm dacă mortalitatea creşte sau nu din acest motiv, care nu mai este unul obiectiv atâta timp cât este vorba despre proasta sau incorecta administrare a capacităţilor spitaliceşti. Acest lucru ar trebui să îi pună pe gânduri pe specialiştii Cupolei Sanitare, precum şi fenomenul tot mai frecvent al refuzurilor de internare al unor cazuri grave, din partea celor tot mai convinşi că în spital nu mai au nici o şansă. Este şi cazul regretatului mare actor Vladimir Găitan, care a murit datorită unei boli cronice peste care a venit Covidul şi care, sub presiunea veritabilei  propagande negative pe care o face Grupul de Comunicare Strategică prin  comunicatele sale catastrofice, a refuzat să fie internat. Consecinţă, şi aceasta, a fenomenului  de inducere în populaţie a sentimentului totalei nesiguranţe şi incapacităţii de a face faţă fenomenului.